Declararea judecătorească a morții
Conform art. 49 alin. 1 Cod civil, „În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.”
Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut mai sus se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.
Declararea judecătorească a morții constituie o instituție juridică, ce grupează ansamblul normelor juridice care urmăresc tocmai această finalitate. Totodată, declararea judecătorească a morții reprezintă și un mijloc juridic de determinare a momentului încetării capacității de folosință.
Din cuprinsul art. 49 Cod civil, rezultă că sunt necesare următoarele condiții:
a. persoana să fi dispărut; o absența, chiar îndelungată, nu este suficientă;
b. de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că persoana dispărută era în viață, să fi trecut cel puțin 2 ani;
c. să existe indicii că a încetat din viață.
Instanța este cea care va aprecia, după cercetarea circumstanțelor, dacă va considera moartea persoanei ca fiind certă. Moartea poate fi declarată chiar dacă ea a survenit în altă țară.
Conform art. 945 Cod procedură civilă, „După trecerea a două luni de la data efectuării publicaţiilor şi după primirea rezultatelor cercetărilor, se va fixa termen de judecată.”
Persoana a cărei moarte se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu cunoscut și se publică într-un ziar de largă circulaţie.
Dacă persoana în cauză a avut un mandatar, va fi citat şi acesta, pentru a da lămuriri instanţei. De asemenea, va fi citat şi curatorul, dacă a fost numit.
Judecarea se va face cu participarea procurorului.
Potrivit art. 50 alin. 1 Cod civil, „Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.”
Pentru o atare dispariție, trebuie îndeplinite două condiții:
a. persoana să fi dispărut într-o împrejurarea excepțională care îndreptățește să se presupună decesul;
b. să fi trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării dispariției persoanei respective.
De asemenea, potrivit art. 50 alin. 3 Cod civil, „Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.”
Competentă de a judeca o asemenea cerere este instanța de la ultimul domiciliu al persoanei căreia i se cere declararea judecătorească a morții. Cererea poate fi introdusă de orice persoană interesată și de procuror.
Judecarea cererii se face după regulile de drept comun ale unui proces civil; participarea procurorului și concluziile acestuia sunt obligatorii.
Instanța se va pronunța printr-o hotărâre de admitere sau de respingere a cererii; împotriva hotărârii pot fi exercitate căile de atac prevăzute de lege.
După rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, prin grija instanței, ea va fi afișată timp de două luni la ușa instanței de fond și a primăriei. De asemenea, hotărârea va fi comunicată serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor de la ultimul domiciliu cunoscut al persoanei în cauză, după caz și instanței de tutelă, sau va fi notat în Cartea funciară și se va înregistra în Registrul Comerțului.
Hotărârea declarativă a morții trebuie să stabilească data morții. Astfel, conform art. 52 alin. 1 Cod civil, „Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.”
În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 Cod civil (cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că persoana era în viaţă) sau art. 50 Cod civil (dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia), după caz.
Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor de mai sus, dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
Conform art. 52 alin. 1 Cod civil, „Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii.”
Efectul principal al hotărârii este încetarea capacității de folosință, adică încetarea calității de subiect de drept a persoanei declarate moarte.
Hotărârea declarativă de moarte instituie două prezumții:
- că persoana a murit pe data stabilită în hotărâre ca fiind dată a morții;
- persoana a fost în viață până la acea dată.
Hotărârea declarativă de moarte are caracter constitutiv de drepturi; ea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), cât și pentru trecut (ex tunc), începând cu data stabilită în hotărâre.
Deoarece moartea prezumată prin hotărâre judecătorească este asimilată cu moartea firească, ea produce efectele acesteia din urmă. Astfel, încetând capacitatea de folosință, încetează și căsătoria, încetează drepturile viagere (renta viageră, uzufructul), se deschide succesiunea, etc.
Pe de altă parte, în materie de filiație, prezumția de paternitate stabilită de art. 414 Cod civil va fi retroactiv înlăturată pe data stabilită în hotărâre ce fiind cea a morții.
Prezumția stabilită prin hotărâre că cel declarat mort a încetat din viață la o anumită dată, poate fi oricând răsturnată, demonstrându-se că persoana este în viață.
Astfel, conform art. 54 alin. 1 Cod civil, „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea,” iar conform art. 55 Cod civil, „Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.”
Acțiunea în anularea hotărârii declarative de moarte este imprescriptibilă, putând fi deci introdusă oricând și este de competența instanței care a pronunțat hotărârea prin care s-a statuat moartea. Această acțiune poate fi introdusă de orice persoană interesată. Judecarea se face de urgență cu citarea persoanelor care au fost părți la procedura prin care s-a pronunțat moartea și cu participarea obligatorie a procurorului; dispozitivul hotărârii de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte se comunică serviciului de stare civilă pentru anularea înregistrării.
Atunci când din probatoriul administrat rezultă că persoana care a fost declarată moartă trăiește, instanța va admite cererea și va anula hotărârea anterioară.
Anulându-se hotărârea declarativă de moarte, încetarea capacității de folosință a persoanei este înlăturată. Fiind vorba despre nulitate (care operează retroactiv), o asemenea hotărâre produce efecte retroactive așa încât se va considera că persoana a fost tot timpul în viață. Așa fiind, vor renaște toate drepturile și obligațiile cărora li s-au pus capăt prin hotărârea declarativă de moarte, adică succesiunea sa va fi considerată că nu s-a deschis, căsătoria sa va fi considerată că nu s-a încheiat, etc.
Art. 54 Cod civil, sub aspect patrimonial, prevede că, „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de Carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.”
Cel reapărut va putea să ceară înapoierea bunurilor de la moștenitorii prezumtivi cărora bunurile succesiunii le-au fost predate, deoarece prin anularea hotărârii declarative de moarte se desființează titlul de moștenitor al celor care au cules moștenirea, așa încât aceștia sunt obligați să restituie bunurile pe care le-au primit în această calitate.
Restituirea bunurilor se va face diferențiat, după cum moștenitorii au fost de bună sau de rea-credință.
a. moștenitorul de bună credință – adică acel care credea că cel declarat mort nu mai este în viață și că este îndreptățit să-l moștenească, este obligat față de cel reapărut:
– să restituie bunurile în natură, dacă este posibil;
– să le restituie prin echivalent, adică să restituie prețul primit prin vânzarea acelor bunuri către un terț; în ceea ce privește fructele bunurilor respective (inclusiv dobânzi), acesta le va păstra.
Buna-credință se prezumă, așa încât sarcina probei relei-credințe a moștenitorului îi revine celui reapărut.
b. moștenitorul de rea-credință – adică acel care știa că cel declarat mort este în viață, este obligat:
– să restituie bunurile în natură, dacă este posibil;
– să restituie fie prețul obținut dacă le-a înstrăinat, fie valoarea lor actuală dacă aceasta este mai mare decât prețul încasat;
– să restituie toate fructele produse de bunuri (naturale, industriale și civile) pe care le-a cules și pe cele pe care le-a omis să le culeagă.
Conform art. 57 Cod civil, „Moştenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă, păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.”
Dacă s-a desființat titlul de moștenitor, în baza principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, urmează a se desființa și înstrăinările făcute de moștenitorii prezumtivi terților.
Așadar, cel reapărut în viață poate cere înapoierea bunurilor direct de la terții subdobânditori ca efect al anulării morții prezumate. Cu toate aceastea, art. 54 alin. 2 Cod civil instituie o excepție, astfel, „dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de Carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.”
Excepția nu va opera, iar actele de înstrăinare se vor desființa și terțul subdobânditor va trebui să restituie bunurile în natură dacă el le-a primit cu titlu gratuit (indiferent de buna sau reaua sa credință), precum și atunci când le-a primit cu titlu oneros, dar a fost de rea-credință.
Conform art. 56 Cod civil, „Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viaţă.”
Conform art. 293 alin. 2 Cod civil, „În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.”
