Reputația persoanelor juridice: evaluarea daunelor produse de afirmații defăimătoare la adresa companiilor și remedii juridice existente

Imaginea unei companii poate fi considerată a reprezenta una dintre cele mai importante, dar totodată vulnerabile atribute ale acesteia. Competiția acerbă pentru atragerea și menținerea atenției potențialilor clienți și pentru a construi un „nume” face ca orice informație cu conotații negative lansată la adresa unei companii să cântărească în decizia partenerilor de afaceri și a publicului de a achiziționa sau, după caz, de a accesa produsele ori serviciile oferite de aceasta.

Deși nu își găsesc întotdeauna un corespondent în plan financiar sau nu au un efect concret imediat, atacurile la adresa imaginii unei companii pot influența hotărâtor modul în care o companie este percepută de comunitatea de business și de către piața relevantă în care activează. Într-un asemenea context, potențialul de dezvoltare al companiei este pus în pericol, iar procesul de construire sau de consolidare a unui brand credibil devine mult mai dificil.

În considerarea dinamicii relațiilor juridice actuale, legiuitorul român a recunoscut în favoarea persoanelor juridice beneficiul protecției drepturilor nepatrimoniale.

Astfel, conform prevederilor art. 257 Cod civil, ”Apărarea drepturilor nepatrimoniale „(…) se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.”

Așadar, dreptul la reputație – ca fațetă a dreptului la demnitate, aparține în măsură corespunzătoare și persoanelor juridice, deoarece modul în care persoana juridică este percepută în societate are un impact semnificativ direct asupra activității și profitabilității acesteia.

Tocmai în vederea protejării reputației persoanelor juridice, dispozițiile art. 253 alin. (4) Cod civil stabilesc dreptul persoanei juridice care este subiect pasiv al unei acțiuni de defăimare de a se adresa instanței judecătorești competente cu o cerere în răspundere civilă delictuală având ca obiect obligarea autorului faptei ilicite la plata de despăgubiri sau la acordarea de reparații patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, după caz.

Așadar, din perspectivă teoretică, persoanele juridice pot obține atât daune materiale, cât și daune morale drept consecință a încălcării dreptului acestora la reputație.

În cazul daunelor materiale, lucrurile sunt clare în situațiile în care persoana juridică lezată poate demonstra o pierdere financiară sau o declasare pe plan concurențial survenită ca urmare a vătămării în mod nejustificat a reputației sale. Într-o astfel de ipoteză ne aflăm, cu titlu de exemplu, în situațiile în care un partener contractual alege să renunțe la un raport de colaborare invocând apariția în mass-media sau pe platformele social media a unor articole negative la adresa persoanei juridice în cauză.

Așadar, în privința daunelor materiale, provocarea principală cu care se poate confrunta o persoana juridică o reprezintă documentarea completă și coerentă a dovezilor ce atestă prejudiciile materiale suferite în urma atacului reputațional.

Atacurile la adresa reputației unei persoane juridice nu își găsesc, însă, întotdeauna sau imediat un corespondent în plan financiar atât de evident ca cel din exemplul de mai sus, care să justifice dreptul părții interesate la acordarea de daune materiale.

Cu atât mai problematică pe plan probatoriu (din perspectiva modalității efective de evaluare a despăgubirilor) se dovedește a fi în practică acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat persoanei juridice, dat fiind că, în acest caz, nu există criterii sigure, precise de apreciere/evaluare a prejudiciului efectiv resimțit de către persoana juridică vătămată.

O nuanță importantă de avut în vedere este că despăgubirile pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale au rolul de a acoperi (cu înțelesul de a repara) un prejudiciu efectiv produs, și nu de a-l sancționa pe autorul faptei ilicite indiferent de prejudiciul efectiv resimțit de persoana reclamantă. Mai precis, sistemul român de drept permite descurajarea prin sancțiuni financiare a celor care atacă în mod nelegitim reputația unei persoane, însă sancțiunea va fi limitată la prejudiciul dovedit de cel ce reclamă încălcarea reputației sale.

Așadar, persoana care se consideră îndreptățită la obținerea unor reparații patrimoniale pentru încălcarea unui drept în esență nepatrimonial va trebui să demonstreze că suma solicitată cu titlu de daune materiale/ morale reprezintă echivalentul unei reparații juste și proporționale pentru suferința resimțită urmare a atingerii aduse drepturilor sale, în cauza de față a reputației. Or, din această perspectivă, analiza daunelor morale nu este la fel de clară sau facilă ca cea a daunelor materiale.

Jurisprudența instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului vine în sprijinul analizei privind îndreptățirea unei persoane juridice la recunoașterea încălcării dreptului la reputație.

Practica judiciară stabilește, la nivel principial, criteriile de evaluare ce se impun a fi avute în vedere de către instanțele judecătorești învestite cu analizarea temeiniciei unei acțiuni în despăgubire pentru atingerile aduse reputației persoanei juridice.

La nivel jurisprudențial, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât expres în sensul în care „persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept. (…) societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, anume dreptul la reputație, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil.”

Sarcina probei în litigiile având ca obiect încălcarea dreptului la reputație revine întotdeauna persoanei juridice vătămate, aceasta fiind ținută să demonstreze că informația prezentată publicului depășește dreptul la opinie și la liberă exprimare.

Totuși, volatilitatea limitelor libertății de exprimare determină ca demonstrarea caracterului fals sau exagerat al unor afirmații cu caracter defăimător să fie dificilă în practică.

Această ipoteză este confirmată mai ales în ipoteza materialelor defăimătoare scrise de jurnaliști, care beneficiază de limite mai extinse în privința libertății de exprimare, având în vedere rolul acestora în informarea și modelarea opiniei publice. Subiectul limitelor jurnalistice este extrem de amplu, așa că punctăm, doar cu titlu de exemplu, că jurnaliștilor le sunt permise exagerări ale situațiilor de fapt sau ale limbajului fără a se considera că depășesc limitele liberei exprimări.

Prin urmare, persoana juridică va trebui nu doar să demonstreze că informația prezentată publicului depășește dreptul la opinie și la liberă exprimare, ci și faptul că afirmațiile depășesc sfera celor permise în activitatea redacțională a publicațiilor jurnalistice, respectiv depășesc chiar sfera celor acceptate prin codurile deontologice care reglementează activitatea jurnalistică în România.

Problematica existenței, întinderii și posibilității de apărare a drepturilor nepatrimoniale devine cu atât mai dificilă în contextul în care vătămarea are loc în mediul online.

O analiză a întrunirii condițiilor de atragere a răspunderii civile a autorului conținutului defăimător va trebui să observe particularitățile mediului de informare online, caracterizat prin rapiditatea de diseminare și accesibilitatea imediată, nelimitată a publicului la materialul respectiv. Aceste particularități fac ca partea direct vizată să nu poată combate în timp util și în mod efectiv caracterul potențial fals sau defăimător al unui conținut publicat online, fiind dificil sau chiar imposibil de estimat prejudiciul real produs reputației sale.

Această orientare a fost însușită și de Tribunalul Harghita într-o speță prin care a fost validată afectarea reputației unei persoane juridice, obligând persoana responsabilă la suportarea prejudiciilor morale solicitate: „Analizând situația concretă din cauza de față, tribunalul reține că din materialul probatoriu administrat a rezultat că prin acțiunile sale pârâtul a adus atingere reputației reclamantei, având în vedere că a postat pe rețeaua de socializare Facebook un mesaj (…) care este de natură să inducă celor care citeau acest mesaj ideea că cel puțin o parte dintre produsele vândute în magazinul reclamantei nu sunt originale. Or, așa cum a rezultat din certificatul de calitate și originalitate eliberat de Adidas România SRL (…) produsul respectiv era original, astfel că afirmațiile pârâtului nu erau reale, fiind de natură să denigreze imaginea reclamantei în fața clienților, ceea ce constituie o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, în condițiile în care pârâtul nu a făcut nici un demers de a verifica autenticitatea produsului mai înainte de a posta pe rețeaua de socializare mesajul denigrator, care a avut astfel posibilitatea să ajungă la cunoștința publicului ce urmărește postările pârâtului. Prejudiciul cauzat reclamantei constă în deteriorarea imaginii sale în rândul clienților săi, prin acreditarea ideii că ar vinde produse falsificate, ceea ce este de natură să conducă la diminuarea vânzărilor. Cu privire la acest aspect este important de menționat că postarea a fost realizată pe site-ul de socializare Facebook, fiind astfel adusă la cunoștința unui număr însemnat de persoane. Condiția existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu există, deoarece prejudicierea imaginii reclamantei în rândul clienților săi este urmarea postării acestui mesaj denigrator.”

Cu privire la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor, ICCJ a hotărât că stabilirea cuantumului prejudiciului moral nu se supune, în principiu, unor „criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.”. Deopotrivă, este subliniată și necesitatea de a se asigura „un anumit echilibru între prejudiciul moral produs şi despăgubirile acordate” pentru a atenua suferințele morale pricinuite, dar „fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.”

Din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate de instanțele naționale,  acestea diferă de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice fiecărei spețe în parte, fără să existe o practică unitară în acest sens. Analiza jurisprudenței arată că, în astfel de situații, de regulă, daunele morale acordate pentru vătămări aduse reputației rareori depășesc un intervalul de 5.000 – 10.000 euro.

Analiza dreptului intern și a jurisprudenței conduce la concluzia că persoana juridică vizată de acțiunea de defăimare are posibilitatea de a obține reparație financiară pentru repararea sau atenuarea consecințelor negative suferite. Șansele de succes și oportunitatea unor demersuri în acest scop vor trebui analizate de la caz la caz, inclusiv din perspectiva strategiei de comunicare.

În jurisprudența CEDO a fost acceptată o extindere graduală, de‑a lungul anilor, în ceea ce privește dreptul la protejarea reputației unei persoane juridice. Recunoașterea indirectă a acestui drept se regăsește în Hotărârea CEDO pronunțată în cauza Fayed împotriva Regatului Unit, în cauza Steel și Morris împotriva Regatului Unit, respectiv în cauza Ärztekammer Für Wien și Dorner împotriva Austriei.

Astfel, în cauza Ärztekammer Für Wien și Dorner împotriva Austriei, CEDO subliniază că pe lângă interesul public în dezbaterea deschisă a practicilor comerciale, există un interes concurent în protejarea succesului comercial și a viabilității societăților – nu doar în beneficiul acționarilor și al angajaților, ci și pentru un bine economic în sens extins. Prin urmare, statul se bucură de o marjă de apreciere în ceea ce privește mijloacele pe care le oferă, în temeiul dreptului intern, prin care se poate contesta adevărul și limita daunele cauzate de acuzațiile care riscă să afecteze reputația.

În această cauză, CEDO a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 privind libertatea de exprimare din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând că ingerința în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a fost necesară într-o societate democratică pentru a proteja reputația și drepturile societății respective.

CEDO face deseori trimitere la importanța crescută a protejării libertății de exprimare, sens în care interesul unei persoane juridice de a își proteja reputația ar putea fi privit ca fiind unul secundar, mai ales în situațiile în care nu suntem în prezența unor depășiri manifeste ale dreptului la liberă exprimare (cum ar fi, spre exemplu, în cazul incitării la ură sau violențe) ori dacă conținutul pretins a fi defăimător a atins un nivel ridicat de gravitate şi dacă a provocat cu adevărat prejudicii  (Hotărârea CEDO în cauza Magyar Tartalomszolgáltatók Egyesülete și Index.hu Zrt împotriva Ungariei).

În acest scop, CEDO verifică dacă autoritățile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 din Convenție, și, pe de altă parte, cea a dreptului la reputație al persoanelor implicate, care, fiind un element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție.

Suplimentar, CEDO afirmă că prin natura lor, daunele morale nu sunt susceptibile de a fi calculate cu precizie, fiind mai degrabă estimate prin prisma echității. În sensul dispozițiilor art. 41 din Convenție, valoarea daunelor morale acordate trebuie  raportată la caracteristicile particulare ale fiecărui caz în parte. În egală măsură despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea vătămării adusă acestora.

Nu trebuie ignorat că accesul la CEDO nu reprezintă o garanție (în sensul de oportunitate) pentru obținerea unor sume semnificative cu titlu de daune morale. Dimpotrivă, în  jurisprudența recentă s-a dovedit că CEDO poată să stabilească o sumă modică ca reparație, urmărind doar scopul moral de recunoaștere a încălcării Convenției. În egală măsură, CEDO poate reține și faptul că simpla constatare a încălcării reprezintă, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă, fără a mai fi necesară acordarea unei compensații pecuniare.

Din această perspectivă, în analiza șanselor de succes și a oportunității demarării unei proceduri înaintea CEDO este important de avut în vedere că jurisprudența recentă înclină înspre recunoașterea prejudicierii reputației persoanelor juridice, fără ca această recunoaștere să se concretizeze neapărat și prin acordarea unor daune morale însemnate.

Consacrat atât la nivel intern, cât şi internaţional, dreptul la reputaţie constituie unul dintre drepturile primordiale ale persoanei juridice care necesită instrumente eficiente de protejare şi garantare, cu atât mai mult cu cât realitatea juridică actuală arată că internetul, ca principal instrument de modelare a opiniei publice, a schimbat complet regulile jocului în materie de propagare a informației, democratizând publicarea și extinzând rapiditatea cu care informațiile cele mai diverse sunt receptate de publicul larg.

În epoca website-urilor private, a postărilor independente, a blogurilor și a rețelelor sociale, posibilitățile de a prejudicia reputația unei entități printr-o publicare abuzivă sunt infinite. De aceea, nevoia companiilor de a dezvolta strategii robuste de prevenire și combatere a informațiilor defăimătoare lansate pe piață, inclusiv prin activarea imediată și eficientă a mecanismelor juridice recunoscute de lege pentru gestionarea unei crize reputaționale devine stringentă.

Succesul unui astfel de demers depinde, însă, într-o proporție covârșitoare de disciplina cu care companiile înțeleg să înregistreze consecințele ce decurg dintr-o criză reputațională și să mențină pe întreg parcursul desfășurării evenimentelor o analiză detaliată asupra impactului produs în concret – atât din perspectivă financiară, cât și din perspectiva deteriorării percepției acestora în fața partenerilor de afaceri ori a publicului țintă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât realitatea juridică materializată în practica judiciară a dovedit și continuă să demonstreze că, în lipsa prezentării unor dovezi solide ale efectelor negative survenite în urma atacului reputațional, posibilitatea reală pe care persoanele juridice o au de a-și apăra drepturile cu caracter nepatrimonial este încă destul de limitată.

Daunele produse la nivel reputațional reprezintă o problemă reală, iar consecințele pot fi de anvergură.  Tocmai de aceea, managementul reputațional trebuie să se înscrie în lista de priorități a oricărei companii, fiind tradus prin analizarea amenințărilor la adresa reputației care există în prezent și pregătirea pentru toate ipotezele ce ar putea antrena riscuri, dublată de înțelegerea mecanismelor legale de apărare a reputației și de alinierea acțiunilor de comunicare cu cele juridice.