Cesiunea de creanță

Cesiunea de creanţă este legal definită de art. 1566 alin. (1) Cod civil, conform căruia ,,cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.”

Cesiunea de creanţă este un contract care implică, din punct de vedere subiectiv, următorii subiecţi de drept: creditorul care transmite creanţa şi care se numeşte cedent; dobânditorul creanţei care se numeşte cesionar și „terţul” asupra căruia există creanţa, adică debitorul care este îndatorat să execute prestaţia şi care se numeşte debitor cedat. Părţile contractului de cesiune a creanţei sunt cedentul şi cesionarul. Din perspectiva principiilor forţei obligatorii şi relativităţii efectelor contractului, debitorul cedat este terţ faţă de contractul de cesiune.

Cesiunea de creanţă are o natură contractuală. Prin urmare, orice cesiune realizată pe altă cale decât una convenţională nu intră în sfera acestei operaţiuni juridice. De aceea, art. 1566 alin. (2) Cod civil prevede că dispoziţiile legale referitoare la cesiunea de creanţă nu sunt aplicabile:

• transferurilor de creanţe realizate pe calea unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;

• transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare;

• transmisiunile cu titlu particular realizate pe calea succesiunii testamentare, printr-un legat cu titlu particular care nu poate avea natura unei convenţii.

Domeniul de aplicare al cesiunii de creanţă este dat de obiectul acesteia – tipul creanţei ce face obiectul operaţiunii juridice. Astfel, poate face obiectul unei cesiuni, în principiu, orice fel de creanţă, indiferent care este obiectul său. Pot fi cesionate creanţele pecuniare (având ca obiect o sumă de bani) sau de altă natură (de a face sau a nu face), născute din orice contract, dintr-o promisiune de contract, născute dintr-un delict sau dintr-o faptă licită generatoare de obligaţii, dintr-un act juridic unilateral, creanţele afectate de modalităţi, chiar şi creanţele viitoare şi chiar şi cele eventuale.

a. în primul rând, nu pot face obiectul cesiunii creanţele care sunt declarate netransmisibile prin lege și o mare parte a creanţelor care au un caracter intuitu personae;

b. în al doilea rând, nu pot face obiectul cesiunii creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata unei sume de bani (adică obligaţiile de a da altceva decât o sumă de bani, de a face sau de a nu face), dacă prin efectul transmisiunii, obligaţia va fi „în mod substanţial mai oneroasă”. Per a contrario, în ceea ce priveşte creanţele privind sume de bani, principiul liberei circulaţii se reinstaurează, astfel încât, oricât de oneroasă ar deveni creanţa ca urmare a transmisiunii şi oricât de speculativă ar fi întreaga operaţiune pentru cedent şi cesionar, ea este liber transmisibilă;

c. în al treilea rând, prin excepţie, părţile raportului obligaţional iniţial, pot stabili caracterul inalienabil al creanţei lor, cu condiţia existenţei unui interes legitim.

Cesiunea de creanţă este un contract. În consecinţă, sub aspectul validităţii, ea trebuie să îndeplinească condiţiile generale legale impuse oricărui contract. Este vorba de cerinţele prevăzute de art. 1179 alin. (1) Cod civil, respectiv: capacitatea, consimţământul, obiectul determinat şi licit, cauza licită şi morală şi alin. (2) Cod Civil, respectiv: forma, în măsura în care este cerută de lege.

Întrucât prin intermediul cesiunii de creanţă se pot realiza şi alte operaţiuni juridice (vânzare-cumpărare, dare în plată, donaţie etc.), cesiunea trebuie să îndeplinească şi condiţiile de fond sau de formă specifice acestor contracte.

Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fiind un contract consensual. Consimţământul debitorului cedat nu se cere, deoarece nu este parte în contractul de cesiune. Aşadar, cesiunea cu titlu oneros este validă şi îşi produce efectele între părţi, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă. Îîn schimb, cesiunea cu titlu gratuit, fiind o donaţie, trebuie să fie încheiată cu respectarea condiţiilor de formă pentru validitatea acesteia.

Art. 1567 Cod civil distinge între cesiunea de creanţă cu titlu oneros şi cea cu titlu gratuit. În cazul cesiunii cu titlu gratuit se aplică acestei operaţiuni şi toate prevederile legale aferente contractului de donaţie, respectiv cerinţa formei autentice. În cazul cesiunii cu titlu oneros, acestei operaţiuni i se aplică şi dispoziţiile speciale aferente contractului de vânzare sau altei operaţiuni contractuale prin care se convine la cesiunea de creanţă. Poate fi vorba de orice contract, numit sau nenumit, în cadrul căruia părţile au convenit ca plata să se realizeze total sau parţial printr-o cesiune de creanţă sau care să cuprindă, chiar cu titlu accesoriu, o cesiune de creanţă.

Situaţiile în care o anumită formă este cerută ad validitatem sunt excepţionale (privesc în principiu donaţiile, dar nu numai). În general operează principiul consensualismului – consimţământul cedentului şi cesionarului fiind suficiente pentru transferul dreptului de creanţă.

De aceea, conform art. 1573 alin. (1) Cod civil, „creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi cesionarului, fără notificarea debitorului”. Prin excepţie însă, acest transfer al creanţei nu se poate produce dacă creanţa este legată în mod esenţial de persoana creditorului (obligaţie intuitu personae sub aspectul său activ). În acest caz, o condiţie a transferului creanţei constă în consimţământul debitorului cedat.

În principiu, cesiunea de creanţă este guvernată de principiul consensualismului şi că nu este necesar consimţământul debitorului cedat pentru validitatea cesiunii.

Odată îndeplinite condiţiile de validitate ale operaţiunii prin care se realizează cesiunea de creanţă, acest contract produce efecte depline între cedent şi cesionar, fără nicio altă formalitate. Efectele între părţi vor urma principiul forţei obligatorii a contractului. Cu toate acestea, pentru eficienţa cesiunii de creanţă, este necesar ca această operaţiune să fie făcută opozabilă debitorului cedat, care este nimic altceva decât un terţ faţă de actul încheiat între cedent şi cesionar.

Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar. De asemenea, contractul care include cesiunea de creanţă, putând fi un act complex, produce şi efectele operaţiunii juridice care se realizează prin intermediul ei: vânzare, schimb, împrumut, donaţie etc.