Codul civil – despre moștenire (în general)
Potrivit art. 953 Cod civil, prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice, unități administrativ-teritoriale – comună, oraș, municipiu, după caz – ori statul). Regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice.
Conform art. 557 alin. 1 Cod civil, „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.”
Procedura de moștenire (transferul proprietății unei persoane decedate la moștenitorii săi) se poate face în fața notarului public sau a instanței judecătorești.
Moştenirea şi succesiunea sunt termeni sinonimi.
Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia. Prin moarte se înțelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, care a fost constatată fizic prin examenul cadavrului sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul imposibilității constatării fizice. Conform art. 53 Cod civil, „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.” În ambele cazuri, dovada contrară se va putea face prin orice mijloc de probă.
Nu trebuie să se confunde deschiderea succesiunii cu dezbaterea succesiunii. Deschiderea succesiunii reprezintă momentul decesului autorului acesteia (din acel moment există o moştenire sau este deschisă calea de a moşteni), iar dezbaterea succesiunii reprezintă derularea procedurii (notariale sau judecătoreşti) de a fi recunoscut ca moştenitor şi de a dobândi moştenirea.
Totdeauna moştenirea se va înregistra şi se va dezbate la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se va face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă. Dacă ultimul domiciliu al defunctului este în străinătate, moştenirea se va dezbate de către un notar public sau de către instanța de judecată în circumscripţia căruia se găsesc, în ordine, bunuri imobile sau bunuri mobile ale defunctului.
Moştenirea poate fi de două feluri: moştenirea legală (când transmiterea patrimoniului operează în condiţiile şi în ordinea stabilite de lege) şi moştenirea testamentară (când defunctul a lăsat testament în timpul vieţii sale).
Potrivit art. 957 alin. 1 Cod civil, „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”. Orice persoană care există la momentul deschiderii moștenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moșteni, de a culege o succesiune.
Dovada existenței în momentul deschiderii moștenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (art. 249 Cod proced.civilă) și care poate să fie moștenitorul în cauză (prin reprezentanții legali dacă este cazul), dar și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viață la data deschiderii moștenirii, dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi (moștenire prin retransmitere). Dovada vizează nu numai și nu atât existența persoanei, ci mai ales corelația ei cu momentul morții celui care lasă succesiunea.
