Asociații unui SRL răspund cu bunurile personale în fața ANAF pentru garantarea datoriilor fiscale ale firmei

Art. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, stipulează că asociații răspund pentru obligațiile societății numai în limita aportului lor la capitalul social.

Însă, începând cu data de 01.01.2026, Legea nr. 239/2025 privind stabilirea unor măsuri de redresare și eficientizare a resurselor publice, aduce o modificare fundamentală acestei paradigme în materie fiscală.

Prin introducerea obligației de constituire a unui contract de fideiusiune pentru accesarea facilităților de eșalonare la plată, legiuitorul a creat un mecanism prin care beneficiarul real al societății, de regulă, asociatul majoritar sau unic, devine garant personal pentru datoriile fiscale ale persoanei juridice.

Noul articol 193¹ din Codul de procedură fiscală introdus prin Legea nr. 239/2025, face referire la încheierea unui Contract de fideiusiune care stabilește că debitorul persoană juridică trebuie să prezinte un contract de fideiusiune în formă autentică pentru a beneficia de eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale.

Astfel, fideiusorul este beneficiarul real al societății, astfel cum acesta este definit de Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor.

  În practică, aceasta înseamnă că persoana fizică care controlează societatea, fie direct ca asociat, fie indirect prin alte structuri, devine garant cu întregul său patrimoniu personal.

Contractul de fideiusiune dobândește titlu executoriu, astfel cum rezultă din prevederile art. 193¹ alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, ANAF poate trece direct la executarea silită a fideiusorului, fără a fi necesară obținerea unei hotărâri judecătorești. Executarea este, conform legii, de îndată, fără notificare prealabilă și fără proceduri intermediare. Organul fiscal se poate îndestula direct din bunurile personale ale fideiusorului: conturi bancare, imobile, autovehicule, orice activ.

Contractul de fideiusiune nu este obligatoriu pentru funcționarea curentă a oricărui SRL, dar devine o condiție obligatorie în următoarele situații specifice:

1. Eșalonarea la plată a datoriilor fiscale: Dacă firma are datorii la ANAF și solicită o eșalonare (procedura clasică), este obligată să prezinte un contract de fideiusiune în formă autentică. Statul folosește acest instrument pentru a se asigura că, dacă firma nu plătește ratele, administratorul sau beneficiarul real va plăti din buzunarul propriu.

2. Garantarea obligațiilor fiscale: Fideiusiunea acoperă nu doar sumele eșalonate, ci și obligațiile fiscale care NU fac obiectul eșalonării, dobânzile, accesoriile, precum și obligațiile care constituie condiție de menținere a valabilității eșalonării.

Legea stabilește termene imperative pentru prezentarea fideiusiunii:

• 30 de zile de la acordul de principiu — când există obligații fiscale care NU fac obiectul eșalonării sau când suma eșalonată depășește plafonul maxim;

• 5 zile de la certificatul de atestare fiscală — când debitorul NU are bunuri pentru garanții sau bunurile sunt insuficiente;

• 30 de zile de la intrarea în vigoare a Legii 239/2025 — pentru cererile aflate în curs de soluționare la 1 ianuarie 2026.

Totodată, art. 194 lit. e) din Codul de procedură fiscală face vorbire despre obligațiile fiscale curente care trebuie achitate în termen de 60 de zile de la comunicarea deciziei de eșalonare. Depășirea acestui termen duce la pierderea eșalonării.

Prezentarea contractului de fideiusiune devine condiție de menținere a valabilității eșalonării.

Conform prevederilor art. 209¹ alin. (7) din Codul de procedură fiscală, pragul pentru persoane juridice este acum între 5.000 și 400.000 lei.

Chiar și înainte de introducerea fideiusiunii obligatorii, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a conturat principii relevante pentru răspunderea administratorilor: ÎCCJ Decizia nr. 2964/2013: ”Înstrăinarea bunurilor societății, într-o perioadă în care aceasta avea obligații fiscale restante, fără ca sumele obținute să fie utilizate pentru stingerea acestor obligații, constituie o faptă ilicită săvârșită cu rea-credință, care atrage răspunderea solidară”.

ÎCCJ Decizia nr. 1447/2020: ”Reaua-credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită de organul fiscal. Simpla neplată a obligațiilor fiscale nu este suficientă pentru angajarea răspunderii solidare”.

ÎCCJ Decizia nr. 5122/2020: ”Organul fiscal trebuie să administreze probe concrete pentru a demonstra reaua-credință a administratorului. Pasivitatea administratorului poate constitui rea-credință doar dacă se dovedește acceptarea voluntară a insolvabilității”. Astfel, având în vedere noile reglementări fiscale, consider că separația patrimonială dintre societate și asociați, deși rămâne principiul general, este acum substanțial erodată în materie fiscală. În concluzie, este necesară monitorizarea strictă a obligațiilor fiscale prin evitarea acumulării de restanțe care ar necesita eșalonare și, implicit, fideiusiune; respectarea termenelor — noul termen de 60 de zile pentru obligații curente este extrem de scurt și trebuie monitorizat permanent.