Cesiunea de părți sociale din cadrul unei societăți comerciale. Probleme apărute în practica ONRC după intrarea în vigoare a Legii nr. 239/2025

După intrarea în vigoare a Legii nr. 239/2025, în practica ONRC au apărut dificultăți semnificative în procedura de înregistrare a cesiunii părților sociale. În lipsa unor clarificări procedurale, Oficiul Național al Registrului Comerțului solicită, în mod constant, dovada notificării organului fiscal central inclusiv în cazurile cesiunilor care nu implică un transfer al controlului societății, precum cele realizate de asociați minoritari sau cele care conduc doar la consolidarea controlului unui asociat deja dominant.

Această aplicare automată a condițiilor de opozabilitate fiscală, fără a distinge după efectele reale ale cesiunii asupra structurii controlului, excedează scopul legii și generează întârzieri, practici administrative neunitare și insecuritate juridică, fiind accentuată de lipsa unei reglementări clare privind modalitatea notificării organului fiscal central.

Astfel, prin art. V din Legea nr. 239/2025, legiuitorul a instituit un regim juridic distinct al opozabilității față de organul fiscal central a cesiunii părților sociale aparținând asociatului unei societăți cu răspundere limitată care deține controlul asupra societății, în sensul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, cesiunea părților sociale fiind opozabilă organului fiscal central numai cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv:

(a) notificarea organului fiscal central, în termen de 15 zile de la data cesiunii, de către cedent, cesionar ori societate, cu privire la

(i) actul de transmitere a părților sociale și           

(ii) depunerea actului constitutiv actualizat, conținând datele de identificare ale noilor asociați;

(b) constituirea de garanții corespunzătoare, în situația în care societatea înregistrează obligații fiscale restante sau alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii aflate în evidența organului fiscal central, în condițiile art. 211 lit. a) și/sau b) din Codul de procedură fiscală, în cuantumul obligațiilor înscrise în certificatul de atestare fiscală;

(c) prezentarea, la momentul înregistrării cesiunii în registrul comerțului, a dovezii acordului organului fiscal central cu privire la constituirea garanțiilor, în ipoteza existenței obligațiilor fiscale restante.

Intenția legiuitorului a fost aceea de a institui condiții suplimentare de opozabilitate exclusiv în ipoteza cesiunilor de părți sociale susceptibile să producă o modificare a persoanei care exercită controlul asupra societății, respectiv un transfer al controlului de la cedent către cesionar.

În mod derogatoriu de la dispozițiile art. 158 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, legiuitorul a extins sfera subiectelor îndreptățite să solicite certificatul de atestare fiscală, incluzând, alături de societate, și cedentul sau, după caz, cesionarul.

Verificarea îndeplinirii condițiilor legale este realizată cu ocazia înregistrării cesiunii în registrul comerțului, Oficiul Național al Registrului Comerțului (ONRC) fiind abilitat să solicite certificatul de atestare fiscală de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, potrivit art. 70¹ din Codul de procedură fiscală.

Asociatul care deține controlul societății, în accepțiunea art. 25 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, este definit prin raportare la exercitarea controlului direct sau indirect asupra entității, control ce presupune fie deținerea majorității drepturilor de vot în adunarea generală a asociaților, fie posibilitatea de a exercita o influență determinantă asupra organelor de conducere ale societății. Controlul indirect presupune exercitarea acestei influențe prin intermediul uneia sau mai multor persoane interpuse.

În mod firesc, aceste condiții nu ar trebui extinse la cesiunile de părți sociale care nu afectează structura controlului societar și nu conduc la întrunirea criteriilor de control direct sau indirect în sens fiscal.

În absența unei proceduri clare de aplicare a noilor dispoziții, ONRC a procedat, în mod constant, la solicitarea dovezii notificării organului fiscal central, în toate cazurile, inclusiv in cazul cesiunilor realizate de asociați cedenți care nu dețin controlul societății și care nu conduc la dobândirea controlului de către cesionar.

Cadrul normativ actual este lacunar, întrucât nu există nicio dispoziție care să reglementeze, în mod expres, modalitatea concretă de notificare a organului fiscal central cu privire la actul de transmitere a părților sociale și la actul constitutiv actualizat.

Legea nu precizează dacă această notificare poate fi realizată prin mijloace de comunicare la distanță, prin intermediul Spațiului Privat Virtual, prin trimitere poștală cu confirmare de primire ori prin alte mijloace care să asigure dovada comunicării.

De asemenea, în absența unor creanțe fiscale datorate de către societate și în absența constituirii de garanții, nu este clar dacă organul fiscal central are obligația de a emite un document care să ateste primirea înscrisurilor, conformitatea acestora sau îndeplinirea condițiilor legale instituite de noile dispoziții.

Potrivit prevederilor art. V alin. (3) din Legea nr. 239/2025, condițiile de asigurare a opozabilității cesiunii față de organul fiscal central sunt verificate exclusiv cu ocazia înregistrării cesiunii în registrul comerțului.

Rezultă, așadar, că obligația de notificare a organului fiscal central cu privire la actul de transmitere a părților sociale și la actul constitutiv actualizat intervine anterior oricărei verificări a conținutului acestor înscrisuri de către Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În consecință, notificarea organului fiscal central este configurată de legiuitor nu ca o etapă subsecventă unei verificări de legalitate sau de conformitate a documentației societare, ci ca o condiție formală prealabilă și autonomă a înregistrării cesiunii.

Or, prin modificările aduse de art. V din Legea nr. 239/2025, legiuitorul pare a fi substituit, cel puțin parțial, atribuțiile tradiționale ale ONRC, de verificare a legalității mențiunilor supuse înregistrării, cu o obligație formală de notificare a organului fiscal central, fără a defini însă efectele juridice concrete ale acestei condiții de opozabilitate, ce pare a avea chiar efect constitutiv și fără a clarifica dacă ONRC mai păstrează prerogativa de a cenzura ulterior aceste înscrisuri din perspectiva legalității lor.