Posesia – ca atribut al dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani. Protejarea posesiei
Dobândirea proprietăţii prin posesia îndelungată de 30 de ani ţine, în fundamentul său, de dreptul natural, iar condiţiile acestei dobândiri sunt stabilite de dreptul civil.
Posesia legitimează proprietatea în cazul unui proces de uzucapiune asupra unui bun imobil.
Posesia nu se declară, ci se dovedeşte.
Posesia este o stare de fapt care nu se identifică cu dreptul, însă ea are valoare juridică şi trece în planul dreptului prin efectele sale. Efectele generale ale posesiei sunt:
a) posesia creează o prezumţie de proprietate;
b) posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele lucrului asupra căruia exercită posesia, potrivit Codului civil;
c) posesia prelungită în timp duce, prin uzucapiune, la dobândirea dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile;
d) posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii.
Şi posesia de rea-credinţă poate să producă efecte favorabile posesorului, în sensul că poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui bun imobil prin prescripţia de 30 de ani.
Dar, este bine de știut că în privinţa bunurilor care fac parte din proprietatea publică, nu operează prezumţia de proprietate împotriva statului sau a unităţii administrativ-teritoriale
Buna-credinţă o poate avea posesorul, că este proprietarul bunului pe care-l posedă fără să aibă un titlu. De exemplu: cumpărătorul unui bun succesoral cumpărat de la un succesor este de bună credinţă, dacă are convingerea că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar. Buna-credinţă nu trebuie dovedită de către posesor, aceasta rezultând din prevederile art. 14 alin. (2) Cod civil, potrivit căruia: “buna credinţă se prezumă întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă”.
Protejarea posesiei se face prin acţiunile posesorii.
Acţiunile posesorii sunt definite în doctrină ca fiind acele acţiuni aflate la îndemâna posesorului, care adresate justiţiei au menirea de a apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricăror tulburări sau să-şi redobândească posesia, atunci când ea a fost pierdută.
Acţiunile posesorii au deci ca scop restabilirea situaţiei de fapt care exista anterior tulburării sau deposedării. Specificul acţiunii posesorii este că se apără starea de fapt, fără să se pună în discuţie dreptul asupra lucrului. Practica judiciară este constatată în sensul că posesorul poate intenta acţiune posesorie şi împotriva adevăratului proprietar, fiind relevant doar faptul tulburării în sine.
Acţiunile posesorii au anumite particularităţi:
a) calea acţiunii posesorii poate fi folosită numai pentru apărarea posesiunii asupra bunurilor imobile. Ea nu poate fi folosită asupra bunurilor mobile, deoarece, potrivit Codului civil, posesorul este prezumat a fi proprietar;
b) acţiunile posesorii urmăresc apărarea simplului fapt al voinţei, al stăpânirii materiale a bunului, dublată de voinţa dreptului asupra bunului;
c) acţiunile posesorii au la îndemână o procedură specială prevăzută de art. 949-952 Cod civil, caracterizată prin celeritate şi mai simplificată sub aspect probator.
Pentru exercitarea acţiunii posesorii, art. 951 Cod civil prevede întrunirea cumulativă a următoarelor trei condiţii:
a) să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;
b) reclamantul să fi posedat bunul imobil cel puţin un an, înainte de tulburare sau deposedare;
c) posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică să îndeplinească calităţile posesiei cerute de Codul civil.
Tulburarea sau deposedarea trebuie să fie făcute cu intenţia de a aduce atingere sau de a zădărnici posesiunea liniştită a bunului, de a se împotrivi faptului posesiunii.
Acţiunea trebuie exercitată în termen de cel mult un an de la data tulburării sau deposedării, în caz contrar cererea va fi respinsă ca tardivă.
Posesia exercitată în acest interval asupra bunului, în condiţiile legii, să fi fost realizată de posesor singur sau prin unirea posesiei sale cu aceea a antecesorului său. În caz contrar, se apreciază că posesia nu se justifică.
