Locuința minorului după divorțul părinților
În urma unui divorț, în cazul în care există unul sau mai mulți copii minori, apare chestiunea delicată a stabilirii domiciliului acestuia/acestora după separarea părinților.
Astfel, având în vedere aceste situații, legiuitorul a hotărât apariția unei noi instituții de drept, denumită „locuința alternantă”, „domiciliu alternativ” sau „locuința alternativă”, care presupune ca, după separarea părinților, copilul să locuiască în mod alternativ la fiecare dintre aceștia, la diferite intervale: de o săptămână, două sau chiar o lună.
Principiul de bază avut în vedere de legiuitor, atunci când a stabilit instituția domiciliului minorului după divorțul părinților, este acela al interesului superior al copilului, potrivit art. 263 Cod civil, „(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului”). Prin urmare, atunci când instanța stabilește domiciliul copilului, legiuitorul (re)folosește, nu întâmplător, dar cu formulele consacrate de art. 496 și 497 Cod civil „locuința copilului” este la „părintele cu care locuiește în mod statornic”.
Astfel, art. 400 alin. 1 Cod civil stabilește domiciliului minorului „la părintele cu care locuiește în mod statornic”, admițând toate beneficiile ce decurg de aici pentru copil: organizare, disciplină, eficiență, predictibilitate, productivitate și, nu în ultimul rând, echilibru emoțional.
Caracterul unic și stabil al domiciliului legal al minorului, ce rezultă din simpla analiză gramaticala a textului de lege, e definitiv determinat în cuprinsul art. 496, Cod civil, denumit cât se poate de clar, „locuința copilului”.
Domiciliul acestuia este locul unde „copilul minor locuiește”, fie cu ambii părinți, fie doar la unul dintre ei, cu acordul părinților ori din dispoziția instanței, fie la o terță persoană (numai în anumite condiții limitativ prevăzute de lege).
Art. 400 Cod civil se referă principiul interesului superior al copilului: „(1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. (2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior. (3) „În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.”
Prin urmare, locuința unică a minorului este singura opțiune pe care o are în vedere legiuitorul, fie că ne aflăm în situația „lipsei înțelegerii între părinți”, fie în situația în care domiciliul copilului până la data divorțului s-a aflat la „ambii părinți”, fie chiar într-o situație „excepțională” (potrivit cu alin. 1, 2, 3 ale art. 400 Cod civil).
Stabilirea domiciliului minorului doar la unul dintre părinți nu echivalează cu o despărțire definitivă față de celălalt părinte,
De asemenea, art. 401 și 402 alin. (5) Cod civil prevăd că întreținerea relațiilor apropiate între copil și părintele său, este un drept al amândurora, chiar dacă nu mai locuiesc împreună. „Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia”, stipulează art. 496 alin. (5) Cod civil. Corelativ, „părintele la care copilul locuieşte are obligaţia de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte”, impune art. 18 alin. (3) din Legea 272/2004.
În plus, art. 17, 18 și 20 alin. (1) din Legea 272/2004 elaborează în mod detaliat condițiile exercitării relațiilor personale ale copilului cu părintele cu care acesta nu locuiește și instituie, de asemenea, dreptul copilului de a-și cunoaște rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie.
Într-o strânsă dependență de această instituție, se află alte instituții de drept care derivă din unicitatea locuinței minorului: cuantumul pensiei alimentare datorate copilului, reglementat de art. 529 alin. (2) Cod civil (în sarcina cui va fi impusă plata pensiei de întreținere în cazul locuinței egalitare?), drepturile părintelui separat de copil, ce pot fi modificate în funcție de împrejurări, potrivit art. 403 Cod civil (cum se aplică aceste dispoziții în cazul domiciliului alternant, atâta timp cât părintele separat de copil este părintele cu care copilul nu locuiește în mod obișnuit?), locuința familiei care, în acord cu art. 321 alin (1) Cod civil, este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii (care este locuința familiei în cazul locuinței egalitare?)
Domiciliul este un atribut de identificare a persoanei fizice, care, evident, nu poate avea decât un singur domiciliu, chiar dacă deține mai multe locuințe, conform art. 86 Cod civil. În materia dreptului familiei, domiciliul copilului este și acesta unic, în virtutea art. 92 alin. (2) Cod civil: „Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic”.
