Regimul separației bunurilor soților în timpul căsătoriei. Avantaje și dezavantaje

Conform prevederilor art. 360 Cod civil, ”(1) Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată. (2) Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.”

Astfel, regimul separației de bunuri este un regim matrimonial ce permite fiecăruia dintre cei doi soți să fie proprietar exclusiv al bunurilor dobândite înainte de căsătorie, dar și al celor dobândite în nume propriu pe parcursul mariajului.

Regimul separaţiei de bunuri este, comparativ cu alte regimuri matrimoniale, cel care oferă cea mai mare independenţă patrimonială soţilor. Fiecare soţ păstrează proprietatea, folosinţa şi administraţia tuturor bunurilor sale, având instituită doar obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei.

Acest regim matrimonial, și anume cel al separației de bunuri, este o alternativă la regimul comunității legale, prin care bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți devin bunuri comune ale acestora.

Potrivit Codului civil, în cazul separației de bunuri, fiecare dintre soți este unicul posesor al bunurilor pe care le-a agonisit înainte de mariaj, dar și al celor pe care le dobândește în nume propriu după ce s-a căsătorit.

Astfel, spre deosebire de regimul comunității legale, în regimul separației, bunurile dobândite în timpul căsătoriei exclusiv de un soț nu intră în proprietatea comună a soților.

În schimb, dacă bunurile sunt dobândite împreună de cei doi soți, ele vor aparține soților în proprietate comună pe cote-părți. Cota-parte reprezintă o fracțiune a dreptului de proprietate comună asupra unui bun.

În ceea ce privește responsabilitatea pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea copiilor, Codul civil stipulează că soții care utilizează regimul separației de bunuri răspund în egală măsură pentru aceasta, respectiv au aceleași obligații, indiferent de numărul de bunuri deținute de fiecare sau de valoarea acestora.

Când se face trecerea la regimul separației de bunuri, un notar public întocmește un inventar al bunurilor mobile personale, indiferent de cum au fost acestea dobândite. Suplimentar, notarul poate întocmi un inventar și pentru bunurile pe care o persoană le-a dobândit în timpul aplicării regimului separației de bunuri.

Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul regimului separaţiei de bunuri [art. 361 alin. (2) Cod civil].

În toate cazurile, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se, pentru opozabilitate faţă de terţi, la aceleaşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia.

În lipsa inventarului, după cum prevede alin. (4) al art. 361 Cod civil, dreptul de proprietate exclusivă se prezumă, până la proba contrarie, în favoarea soţului posesor.

În privinţa bunurilor imobile, proprietatea este mai uşor de dovedit, numele proprietarului figurând în actul de dobândire, aşa cum reiese din art. 361 alin. (5) Cod civil, care dispune că, „Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege”.

Avantaje:

• prin el se conferă soţilor o independenţă patrimonială deplină;
• el protejează soţii în cazul unui pasiv important, împiedicându-se astfel ivirea situaţiei în care unul dintre soţi ar putea fi obligat să plătească datorii contractate în timpul căsătoriei de către celălalt soţ;
• lichidarea este mult mai simplă, de cele mai multe ori, lipsind masa bunurilor comune, nu există nici partaj, fiecare dintre soţi conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale proprii.

Dezavantaje:

• nu se stabileşte o comunitate de interese între soţi, fiind în contradicţie cu scopul ideal şi moral al căsătoriei, soţii fiind nevoiţi ca, în permanenţă, să îşi ţină evidenţa bunurilor achiziţionate şi a datoriilor contractate între ei, lipsa acestora putând produce confuzii în cadrul patrimoniilor lor;
• regimul separației de bunuri este adesea injust, mai ales în privinţa soţiei care nu exercită o activitate profesională, însă se ocupă de menaj şi de creşterea copiilor. În cazul în care ea rămâne văduvă şi a fost căsătorită sub acest regim, va beneficia de mai puţine bunuri decât dacă ar fi fost căsătorită în regimul comunităţii (1/4 în loc de 1/2 – dacă au avut copii), iar, în cazul unui divorţ, situaţia acesteia poate deveni destul de precară, cu atât mai mult atunci când divorţul se produce după mulţi ani de căsătorie, în care femeia nu a fost încadrată în câmpul muncii.

Conform prevederilor art. 329 Cod civil, opţiunea pentru adoptarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri (în cazul în care căsătoria a fost încheiată sub regimul comunității legale de bunuri) se face prin încheierea de către viitorii soţi a unei convenţii matrimoniale, fie premarital, fie postmarital, cu condiţia să fi trecut, conform prevederilor art. 369 alin. (1) Cod civil, cel puţin un an de la încheierea căsătoriei.

Ceea ce defineşte acest regim matrimonial este separaţia de patrimonii. Fiecare soţ are un patrimoniu distinct şi independent, care îi conferă acestuia proprietatea deplină şi exclusivă, cu toate atributele ei, asupra patrimoniului său.

Separaţia patrimoniilor poate fi convenţională, când soţii îşi stabilesc acest regim de la început sau printr-o convenţie matrimonială ulterioară încheierii căsătoriei, sau poate fi judecătorească, atunci când separaţia de bunuri îşi are izvorul într-o hotărâre judecătorească, conform art. 370 Cod civil.

Separaţia judecătorească este întotdeauna ulterioară încheierii căsătoriei şi se poate pronunţa la cererea unuia dintre soţi, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

Separaţia patrimoniilor soţilor există atât în privinţa activului, cât şi a pasivului.

Dacă separaţia este regula, comunitatea este excepţia.