Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
Răspunderea civilă delictuală este reglementată de art. 1349 Cod civil; ea este acțiunea de răspundere juridică prin intermediul căreia o persoană care a cauzat alteia un prejudiciu, este obligată să îl repare.
Astfel, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie se referă la obligația unei persoane de a răspunde pentru acțiunile sau inacțiunile sale care produc un prejudiciu altor persoane. Această răspundere se bazează pe încălcarea obligației de a nu răni pe nimeni. Fapta ilicită poate fi o acțiune sau o inacțiune, iar în unele cazuri, există circumstanțe care pot înlătura caracterul ilicit al faptei.
Astfel, conform prevederilor art. 1349 Cod civil, ”(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.”
Răspunderea civilă urmăreşte în principal repararea unui prejudiciu produs ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, dar are în acelaşi timp scopul de a determina în conştiinţa destinatarilor legii, adică a titularilor de drepturi şi obligaţii civile, o conduită corectă şi responsabilă. Obligaţia de reparare a pagubei produse ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite are ca scop atât înlăturarea prejudiciului produs părţii vătămate, dar prezintă totodată şi un pronunţat rol preventiv, urmărind ca fapta susceptibilă să conducă la crearea unui prejudiciu să nu mai fie săvârşită în viitor.
În vederea angajării acestei forme de răspundere civilă, reclamantul este obligat să facă dovada existenţei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a unei persoane, este necesar a fi îndeplinite următoarele cerinţe: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între acestea şi a vinovăţiei celui care a determinat prejudiciul.
Din punct de vedere juridic, prejudiciul se referă la vătămările cauzate de săvârșirea unei fapte ilicite. Aceste vătămări pot fi legate fie de încălcarea drepturilor subiective, fie de încălcarea unui interes.
Raportul de cauzalitate se referă la legătura dintre o faptă ilicită și un prejudiciu derivat. În acest context, fapta ilicită constituie cauza, iar prejudiciul este efectul său.
Codul civil în vigoare, spre deosebire de Codul civil anterior, intrat în vigoare în anul 1864, tratează în mod explicit noţiunea de vinovăţie, fără însă a o defini, precizând însă care sunt modalităţile acesteia în cadrul art. 16, respectiv intenţia şi culpa. Potrivit alin. (3) al art. 16, Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă.
La rândul său, intenţia ca formă a vinovăţiei îmbracă două forme de manifestare, respectiv intenţia directă, care se caracterizează prin aceea că autorul faptei conştientizează caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi urmăreşte ca ele să se producă şi intenţia indirectă, constând în aceea că autorul faptei îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi deşi nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor.
În ceea ce priveşte culpa, ca formă de manifestare a vinovăţiei, aceasta îmbracă tot două forme: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere.
Culpa cu prevedere sau imprudenţa constă în aceea că autorul faptei îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia, pe care nu le acceptă, sperând în mod superficial, că nu se vor produce. Culpa fără prevedere sau neglijenţa constă în aceea că autorul faptei nu realizează caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea în circumstanţele concrete ale faptei să le prevadă.
Vinovăţia ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale are mai multe grade, legiuitorul definind în cadrul art. 16 alin. (3) Cod civil exclusiv culpa gravă, atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
Codul civil nu face deosebire între efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în funcţie de formele de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, art. 1.357 alin. (3) din Codul civil stipulând că ”Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
În ceea ce priveşte criteriile utilizate de apreciere a vinovăţiei unei persoane pentru o faptă săvârşită sub forma de vinovăţie a culpei, legiuitorul a prevăzut o serie de criterii de apreciere, în cadrul art. 1.358 Cod civil – Criterii particulare de apreciere a culpei, în cadrul căruia se prevede că ”Pentru aprecierea culpei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.”
