Executarea silită
Executarea silită este o procedură legală prevăzută de Codul de procedură civilă în art. 622-711 şi de alte acte normative, care stabilesc mijloacele prin care o persoana (debitorul) este constrânsă, silită, să îndeplineasca o anumită obligaţie.
Executarea silită se porneşte de către creditor împotriva debitorului, când acesta nu execută de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa. Persoana care doreşte să recurgă la procedura executării silite (creditorul) trebuie să se adreseze cu o cerere scrisă unui executor judecătoresc, anexând titlul executoriu şi alte documente considerate relevante ori solicitate de către executorul judecătoresc.
Prin excepţie, persoana care are o creanţă fiscală şi/ sau bugetară se execută silit prin intermediul organelor de executare fiscală în a căror rază teritorială se află domiciliul f iscal al debitorului, aplicându-se cu prioritate prevederile Codului de procedură fiscală.
Executarea silită se porneşte de către creditorul care are un titlu executoriu împotriva debitorului menţionat în acel titlu executoriu sau, în caz de deces, împotriva succesorilor săi în drepturi. Atât creditorul, cât şi debitorul pot fi persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat, fiind exceptate acele persoane care beneficiază prin lege de imunitate de executare (este vorba despre cei care exercită o activitate diplomatică şi despre bunurile lor).
Titlul executoriu este un înscris în care este menţionată obligaţia pe care o persoană (debitorul) trebuie să o îndeplinească faţă de o altă persoană (creditor).
Sunt titluri executorii hotărârile judecătoreşti prevăzute la art. 633 Cod procedură civilă: 1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel și 2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. 2. Cod procedură civilă; hotărârile cu executare provizorie; hotărârile definitive; înscrisurile autentice notariale; titlurile de credit precum cambia, biletul la ordin, cecul, contractele de credit, în condiţiile legii; contractul de asistenţă juridică şi orice alte înscrisuri în privinţa cărora printr-o lege se prevede că au caracter executoriu (adică pot fi aduse la îndeplinire prin constrângerea statului în cazul neexecutării de bunăvoie).
Sunt părţi în procedura de executare silită numai creditorul şi debitorul, moştenitorii acestora, precum şi terţii garanţi.
Creditorul este persoana în favoarea căreia există un titlu executoriu, cea care a câştigat procesul. Debitorul este persoana obligată prin titlul executoriu, împotriva căreia se porneşte executarea silită, ca urmare a neexecutării de bunăvoie a obligaţiei înscrise în titlul executoriu. Terţii garanţi sunt persoanele care au garantat în scris datoria debitorului şi care răspund cu patrimoniul în locul debitorului.
Părţile trebuie să aibă împlinită vârsta de 18 ani. Minorul sub 14 ani participă la procedura de executare silită prin reprezentantul său legal, iar minorul cu vârsta între 14 – 18 ani participă la executarea silită asistat de reprezentantul său legal. Lipsa acestor condiţii atrage respingerea cererii de încuviinţare a executării silite ori anularea, pe calea contestaţiei la executare, a actelor de executare efectuate. În cazul decesului creditorului sau al debitorului, calitatea procesuală se transmite moştenitorilor.
În cazul persoanei juridice transmiterea calităţii are loc legal, prin reorganizarea persoanei juridice, ori convenţional, prin cesiunea creanţei, când cedentul ia locul cesionarului, nefiind necesară obţinerea unui nou titlu executoriu pe numele cedentului.
Când prin lege nu se prevede altfel, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la momentul sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului. Dacă domiciliul sau sediul debitorului nu este în ţară, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la momentul sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul creditorului.
Dacă domiciliul sau sediul creditorului nu este în ţară, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.
După încuviinţarea de către instanţă a cererii de executare, înainte de a trece la executarea silită a bunurilor debitorului, executorul judecătoresc trimite debitorului o somaţie de executare, la care anexează copia încheierii de încuviinţare a executării silite şi copia titlului executoriu, certificată de executor pentru conformitate cu originalul. Somaţia reprezintă actul prin care este încunoştinţat debitorul că împotriva sa a fost declanşată executarea silită şi i se pune în vedere să îşi îndeplinească obligaţia într-un termen indicat în cuprinsul actului. Acest termen este de o zi, când obligaţia trebuie îndeplinită de îndată ori mai îndelungat, atunci când legea prevede un alt termen.
Executarea are loc fără somaţie şi fără trecerea unui termen în cazurile prevăzute expres de lege – spre exemplu, în cazul popririi, a executării silite directe. Tot astfel, ordonanţa preşedinţială poate fi emisă fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen; încheierile şi ordonanţele pronunţate de instanţă, în privinţa cărora legea prevede că sunt executorii, se execută fără somaţie.
Necomunicarea somaţiei, în cazul în care aceasta este obligatorie şi a titlului executoriu atrage sancţiunea nulităţii executării silite, adică a tuturor actelor de executare întocmite în lipsa comunicării somaţiei şi a titlului executoriu. O asemenea nulitate se invocă de către debitor pe calea contestaţiei la executare.
