Simulația

Conform art. 1281 Cod civil, simulaţia reprezintă o operaţiune juridică realizată prin disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi existenţa simultană, a două înţelegeri sau convenţii: una aparentă sau publică, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii şi alta secretă, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public.

Contractul secret exprimă voinţa reală a părţilor şi stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele; el se mai numeşte şi contra-înscris (contre-lettre), pentru că, în general, se încheie în formă scrisă.

Contractul aparent, public sau simulat (ostensibil) are rolul de a disimula intenţia reală a părţilor, cu scopul de a ascunde faţă de terţi, prin crearea unei false aparenţe, adevăratele raporturi juridice dintre părţi, al căror izvor principal este şi rămâne actul secret. Actul aparent poate şi el să producă anumite efecte în subsidiar, numai în măsura în care părţile au prevăzut aceasta în contractul secret.

Simulaţia este reglementată în art. 1289 alin. (1) Cod civil, unde se prevede: „Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”.

În principiu, simulaţia este un mecanism aplicabil în numeroase domenii ale dreptului privat. Sfera sa predilectă de acţiune este însă cea a actelor de înstrăinare — vânzările fictive sau donaţiile deghizate sunt modelele cele mai frecvente utilizate în practică, alături de disimularea parţială a unui element contractual (simularea preţului contractual). Deşi ea se regăseşte ca şi figură juridică şi în cazul unor acte cu caracter nepatrimonial (cum ar fi căsătoria), legiuitorul restrânge aplicabilitatea reglementării privind simulaţia la actele cu conţinut patrimonial.

În legislaţia noastră civilă, simulaţia, prin ea însăşi, nu constituie o cauză de nulitate. Conform art. 1289 Cod civil, singura sancţiune specifică simulaţiei este, de regulă, inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice născută din acesta.

Terţii pot înlătura însă simulaţia pe calea acţiunii în simulaţie.

Conform prevederilor art. 1289 alin. (1) şi (2) Cod civil, atunci când simulaţia este valabilă, între părţile contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte actul secret.

Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, deoarece ei sunt continuatorii personalităţii autorului lor. De altfel, textul art. 1289 alin. (1) Cod civil restrânge sfera avânzilor-cauză, în orice simulaţie, la categoria succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor. Ba mai mult, succesorii universali şi cu titlu universal devin şi ei terţi propriu-zişi, faţă de actul secret, atunci când, prin simulaţie, autorul lor, parte contractantă, a urmărit să le fraudeze interesele.

În toate cazurile în care una dintre părţi refuză să execute prestaţiile pe care şi le-a asumat prin actul secret (eventual invocând actul public ale cărui prestaţii le-ar fi executat), cealaltă parte este îndreptăţită să ceară să se constate simulaţia şi apoi executarea prestaţiilor celeilalte părţi sau să invoce celelalte remedii pentru neexecutare.

Acţiunea în simulaţie este mijlocul tehnic prin care se poate ajunge la consfinţirea forţei obligatorii în cazul în care una din părţi o neglijează.