Impreviziunea în contracte
Impreviziunea reprezintă una dintre excepțiile principiului pacta sunt servanda, fiind justificată de schimbarea împrejurărilor care au fost avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și care dezechilibrează raporturile contractuale.
Conform prevederilor art. 1271 Cod civil, ”(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. (2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. (3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă: a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.”
Instituția impreviziunii a fost prevăzută expres de către legiuitor abia odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, în cuprinsul art. 1271. În acest sens, raportat la aplicarea în timp a legii, prevederile art. 107 din Legea 71/2011 menționează expres faptul că Dispoziţiile art. 1.271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil .
În doctrină s-a reținut, însă, că impreviziunea nu trebuie văzută ca fiind o vătămare propriu-zisă a principiului forței obligatorii a contractului permisă de către legiuitor: aceasta reprezintă o limită a întinderii obligativității contractului, iar nu o încalcare în sine a acesteia.
În esență, astfel cum rezultă din prevederile art. 1271 Cod civil, impreviziunea reprezintă un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale. În acest scop, părțile trebuie să confere aplicabilitate principiului bunei-credințe și echității în interpretarea și executarea contractului.
În practică, impreviziunea este cel mai adesea invocată în contractele de credit, prin raportare la devalorizarea monedei. Există, totuși, situații diverse în care poate fi solicitată adaptarea contractului, precum în contractele de închiriere, antecontractele urmate de încheierea contractelor de vânzare cumpărare, contractele de rentă viageră, etc.
Astfel cum am menționat mai sus, conform prevederilor art. 1271 Cod civil, o primă condiție pentru ca impreviziunea să poată fi aplicată este aceea că executarea contractului să fi devenit excesiv de oneroasă. Cu toate acestea, legiuitorul nu a menționat expres care sunt criteriile de apreciere în acest caz, astfel că rămâne la aprecierea părților sau a instanței de judecată acest aspect.
În doctrină s-a reținut drept criteriu un procent de 50% de mărire a valorii obligaţiei debitorului, respectiv de reducere a valorii contraprestaţiei primită de creditor, deși scăderea valorii contraprestației cu mai puțin de 50% poate atrage în continuare incidența impreviziunii (situația contractelor de credit, față de care OUG nr. 56/2012 face referire la fluctuația cursului de schimb cu mai mult de 20%).
A doua condiție privește schimbarea excepțională a împrejurărilor, care face vădit injustă obligarea debitorului la executare.
Având însă în vedere că marea majoritate a situațiilor în care intervine impreviziunea privește situația contractelor de credit, împrejurările avute în vedere constau de cele mai multe ori în schimbările semnificative de curs valutar.
Cu privire la momentul la care a survenit împrejurarea ce determină necesitatea aplicării impreviziunii, schimbarea excepţională a împrejurărilor trebuie să fie ulterioară încheierii contractului, dar anterioară sau cel mult simultană executării obligațiilor contractuale.
Un alt element esențial al impreviziunii privește imprevizibilitatea împrejurării survenite, apreciată în doctrină ca neavând un caracter absolut, ci doar relativ.
Se observă că textul legal impune o dublă condiționare: pe de-o parte, la nivel subiectiv, este necesar ca debitorul să nu fi prevăzut schimbarea împrejurărilor și întinderea acesteia, la momentul perfectării convenției. Pe de altă parte, însă, la nivel obiectiv, este obligatoriu ca debitorul să nici nu fi avut posibilitatea rezonabilă de a prevedea aceste schimbări, fiind neapărat necesar în acest caz a fi analizate în concret elemente precum: obiectul contractului, previzibilitatea evenimentului, modalitatea în care acest eveniment afectează contractul, etalonul de pregătire a părților contractuale și în special a debitorului, etc.
Legea mai prevede că impreviziunea se aplică doar dacă debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.
Primul pas în constatarea îndeplinirii acestei condiții se realizează prin analiza clauzelor contractuale, pentru a vedea dacă și în ce condiții partea a cărei obligație a devenit excesiv de oneroasă și-a asumat acest risc (posibilitatea ca debitorul să își fi asumat prin contract creșterea prețului unor materiale necesare executării contractului ori cea în care locatarul acceptă și își asumă orice creștere a prețului chiriei, în funcție de devalorizarea leului românesc, etc). Dar, în acest caz, este absolut necesar a se verifica în ce măsură este rezonabil ca debitorul să fie considerat că și-a asumat acest risc, prin raportare la elementele de fapt ale speței și, în special, observând natura contractului, cauza concretă care a determinat părțile să încheie acordul, precum și ansamblul clauzelor contractuale astfel asumate.
Înainte de a se adresa instanței de judecată competente, debitorul obligației contractuale devenite excesiv de oneroasă este obligat să încerce, într-un termen rezonabil și cu bună credință, negocierea adaptării contractului.
Această procedură de negociere a adaptării contractului reprezintă o procedură prealabilă obligatorie. Ea prespune ca debitorul să inițieze demersuri în vederea negocierii adaptării contractului, dovedind circumstanțele care fac ca obligația sa contractuală să fie excesiv de oneroasă.
În ceea ce privește condiția termenului rezonabil, acesta se apreciază de la caz la caz, în funcție de criterii precum natura contractului, durata acestuia, modalitatea de executare a obligației și alte asemenea. În esență, este de recomandat ca debitorul să înștiințeze cocontractantul într-un termen cât mai mai apropiat de momentul la care a intervenit circumstanța care determină incidența impreviziunii.
Astfel, este oportună comunicarea unei notificări către creditorul obligației, prin care să se arate în mod concret și detaliat împrejurările care au survenit, în ce constă dezechilibrul contractual creat, precum și să se propună soluții fezabile privind modificarea contractului, chiar urmate de o întâlnire în acest scop.
În acest context, art. 1183 alin. (1) Cod civil prevede că ”Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora”. Cu toate acestea, partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe, poate fi ținută răspunzătoare pentru prejudiciul astfel creat, după cum menționează și prevederile art. 1.183 alin. (4) Cod civil.
Ulterior eșuării negocierilor, odată ajunse în fața instanțelor de judecată, părțile pot obține în primul rând adaptarea contractului, prin împărțirea pierderilor și beneficiilor survenite. Adaptarea contractului surprinde aplicarea, în concret, a principiului echității, prin aceea că pierderile părților vor fi reechilibrate, spre exemplu prin scăderea sumei de plată cu titlu de preț al contractului, instanța trebuind să aibă în vedere raportul valoric al obligațiilor părților la încheierea contractului, precum și riscurile pe care contractul le presupune în mod firesc prin natura sa.
Dacă echilibrarea contractului nu este posibilă, se va pronunța încetarea efectelor contractului, de la momentul și în condițiile concret stabilite de către judecător.
Dispozițiile din Codul civil privind impreviziunea au un caracter supletiv. Părțile care doresc să dea dovadă de o mai mare diligență și prevăd riscurile care ar putea afecta executarea obligațiilor, au posibilitatea de a insera în cuprinsul contractului așa-numita clauză de hardship, prin care să detalieze condițiile în care va funcționa adaptarea acestuia.
Acest tip de clauze se referă la contraprestaţiile ce au ca obiect o sumă de bani, și care ar urma a fi adaptate în mod automat, la anumite intervale de timp, prin raportare la cursul la zi al unei alte monede de schimb, la preţul aurului, etc., fiind recomandat ca părțile să prevadă în mod clar și concis evenimentul care determină revizuirea și adaptarea obligațiilor, momentul concret la care aceasta intervine, precum și criteriile în raport de care se va reechilibra contractul.
De pildă, clauza de hardship poate indica inclusiv procentul cu care este necesar să se devalorizeze una dintre prestații, pentru a ne afla în prezența unei veritabile afectări a echilibrului contractual.
