Autoritatea părintească. La cine rămâne copilul minor în cazul divorțului

În dreptul civil român, autoritatea părintească aparține ambilor părinți, iar asta, ca regulă, chiar și după divorț.

Judecătorul, la procesul de divorț, se pronunță și cu privire la situația copiilor, cu privire la locuința lor după separarea părinților și se ține cont și de părerea copiilor dacă au împlinit vârsta de 10 ani (vor fi ascultați). Părintele despărțit de copilul său păstrează dreptul să țină legătura cu el și are un cuvânt de spus în creșterea și educarea lui.

Conform art. 483 Cod civil, ”(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. (2) Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori”.

În determinarea interesului superior al copilului, se ține cont de cel puțin următoarele:

– nevoile de dezvoltare fizice, psihologice, de educație și sănătate, de securitate, stabilitate și apartenență la o familie;

– opinia copilului în funcție de vârstă și gradul de maturitate;

– istoricul copilului, în mod special traumele suferite de copil în trecut sau care pot interveni în viitor;

– capacitatea părinților sau persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
Cu alte cuvinte, regula este aceea că autoritatea părintească se exercită în comun de către cei doi părinți cu privire la copii. De asemenea, regula este aceeași inclusiv în caz de divorț.

De la aceasta, legea instituie o excepție: Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al minorului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.
Așadar, în materia divorțului, regula este că autoritatea părintească se exercită în comun de către ambii părinți și doar în situații excepționale, pentru motive întemeiate, după ce instanța de judecată a ascultat părinții și autoritatea tutelară, ținând cont de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va putea dispune exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți.

Dispozițiile legale în vigoare enumeră, care ar putea fi considerate motive întemeiate de care instanța de judecată atunci când decide exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, după cum urmează:
– alcoolismul;
– boala psihică; – dependența de droguri a celuilalt părinte;
– violență față de copil sau față de celălalt părinte;
– condamnări pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești;
– este o fire violentă, agresivă, fizic și în limbaj, nu obligatoriu față de copil sau față de celălalt părinte, ci de exemplu în anturajul avut, față de bunici, noul soț sau copiii acestuia;
– este instabil psihic, manifestând tendințe suicidale ori face parte dintr-o sectă;
– are un nivel scăzut de maturitate și înțelegere;
– este delăsător și dezinteresat față de copii.

Lista acestor motive întemeiate nu este strict limitativă, instanța de judecată putând reține și altele atunci când în vederea ocrotirii interesului superior al minorului se impune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.
Prin urmare, judecătorul chemat să judece o astfel de cerere va fi nevoit să analizeze fiecare situaţie în parte, pentru a vedea dacă exercitarea autorităţii părinteşti trebuie să se facă de către ambii părinţi sau doar de către unul dintre aceştia.