Căile de soluționare a situațiilor de necompetență
- Excepția de necompetență
Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură dilatorie, întrucât scopul admiterii sale este, prin declinarea competenţei, amânarea soluţionării fondului litigiului.
Excepţia de necompetenţă constituie mijlocul procedural prin care părţile participante la proces, precum şi procurorul, cer, în cazul sesizării unei instanţe necompetente, ca aceasta să se desesizeze şi să-şi decline competenţa în favoarea instanţei competente.
Dacă însă, prin admiterea excepţiei se urmăreşte respingerea cererii, pentru că este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională ori de competenţa unei instanţe străine, atunci excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremptorie); în funcţie de caracterul normei încălcate, excepţia de necompetenţă poate fi absolută sau relativă, după cum competenţa însăşi este absolută sau relativă.
Necompetenţa este generată de încălcarea normelor de competenţă prescrise de lege, fiind, în funcţie de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată.
Art. 129 NCPC prevede expres şi limitativ cazurile de necompetenţă de ordine publică:
a. când litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi se încalcă competenţa generală;
b. când acţiunea este de competenţa unei instanţe de alt grad decât cea sesizată şi se încalcă competenţa materială;
c. când cauza este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura şi se încalcă competenţa teritorială exclusivă.
Necompetenţa este de ordine privată în celelalte situaţii decât cele trei strict şi limitativ menţionate.
Dispoziţiile art. 129 Cod procedură civilă se completează cu cele ale art. 126 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.
Rezultă că necompetenţa este de ordine privată când se încalcă competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 117-121 Cod procedură civilă – şi în pricinile privitoare la alte drepturi de care părţile pot să dispună.
Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 123 Cod procedură civilă, care stabilesc competenţa de soluţionare a cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale de instanţa care judecă cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti.
Mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei sunt:
a. excepţia de necompetenţă, atunci când necompetenţa instanţei sesizate cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale de atac se invocă în cursul judecăţii;
b. căile de atac formulate împotriva hotărârii, când instanţa se dezînvesteşte prin pronunţarea uneia dintre hotărârile prevăzute de art. 424 Cod procedură civilă.
Sub aspectul procedurii de invocare a excepţiei, art. 130 Cod procedură civilă indică sfera persoanelor şi a momentelor până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă, aducând precizări cu privire la necompetenţa de ordine privată, astfel:
a. necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător „în orice stare a pricinii”, prin această sintagmă înţelegându-se că se poate invoca inclusiv în faţa instanţelor de control judiciar; astfel, excepţia poate să fie invocată:
– în primă instanţă, chiar şi după terminarea cercetării procesului;
– direct în apel;
– direct în recurs, cu condiţia ca excepţia să nu fi putut fi invocată pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. În ceea ce priveşte invocarea în căile extraordinare de atac, necompetenţa generală nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare, admisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe necompetenţă absolută fiind condiţionată de invocarea excepţiei necompetenţei în recurs. Cu atât mai mult, necompetenţă generală nu poate să fie invocată în calea extraordinară de atac prin intermediul excepţiei. De asemenea, necompetenţă generală nu poate constitui motiv de revizuire a unei hotărâri şi, în această cale extraordinară de atac, necompetenţa instanţei care a pronunţat hotărârea nu poate să fie invocată nici pe cale de excepţie.
b. necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. În condiţiile în care norma nu prevede nicio cerinţă de formă, excepţia de necompetenţă poate fi invocată şi verbal, în faţa instanţei de judecată, consemnându-se în încheierea de şedinţă de la acel termen, inclusiv de către pârât, care nu este obligat să formuleze excepţia de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică prin întâmpinare.
c. necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Având în vedere prevederea expresă din 130 alin. (4) Cod procedură civilă, potrivit căreia, dacă necompetenţă nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei, rezultă că reclamantul nu va putea invoca necompetenţa de ordine privată, întrucât neregularitatea a fost provocată prin fapta proprie, acceptând competenţa instanţei sesizate prin introducerea cererii la acea instanţă. De asemenea, nu pot invoca necompetenţa de ordine privată instanţa, din oficiu, procurorul, intervenientul principal, intervenientul accesoriu, cel chemat în judecată pentru că ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, cel chemat în garanţie şi nici cel arătat ca titular al dreptului.
Neinvocarea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică, respectiv a celei de necompetenţă de ordine privată în termenul stabilit, atrage decăderea părţii din dreptul de a mai invoca necompetenţa în calea de atac a apelului, recursului, contestaţiei în anulare sau a revizuirii.
Procurorul poate invoca excepţiile absolute, dacă acestea sunt de ordine publică.
Potrivit art. 131 Cod procedură civilă, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă cu caracter interlocutoriu temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Pentru a face aceste verificări, instanţa trebuie să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor competenţa, deoarece judecătorul nu are cum să „stabilească” şi să „consemneze” în încheiere decât aspecte în legătură cu care părţile au putut să se exprime.
În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.
Potrivit art. 132 alin. (1) Cod procedură civilă, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
Instanţa poate să pronunţe una dintre următoarele soluţii:
a. dacă se declară competentă, respinge excepţia;
b. dacă se declară necompetentă, admite excepţia şi, după caz:
– declină competenţa în favoarea unei alte instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent;
– respinge cererea ca inadmisibilă, dacă este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională;
– respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti, în cazul arbitrajului ad-hoc; în situaţia arbitrajului instituţionalizat, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitrar;
– respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române, atunci când apreciază că este de competenţa unei instanţe din alt stat.
În cazul respingerii excepţiei, instanţa pronunţă o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul.
Dacă se admite excepţia, prin sentinţă sau decizie se va stabili instanţa competentă sau organul jurisdicţional competent, căruia i se va declina judecarea cauzei.
În ipoteza în care instanţa îşi declină competenţa către o altă instanţă judecătorească sau către un organ cu activitate jurisdicţională, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac.
Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
Hotărârea de declinare a competenţei prezintă anumite efecte:
a. dezînvesteşte instanţa care şi-a declarat necompetenţa şi învesteşte instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională în favoarea cărora s-a pronunţat declinarea;
b. are autoritate de lucru judecat pentru instanţa care se dezînvesteşte, nu şi pentru instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională considerate ca fiind competente, care vor putea, la rândul lor, să-şi decline competența;
c. nu este supusă niciunei căi de atac, în sensul că nu poate fi atacată cu apel sau recurs, dar nici cu revizuire sau contestaţie în anulare;
d. actele de procedură îndeplinite de instanţa necompetentă sunt lovite de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări; aprecierea motivelor rămâne la aprecierea instanţei.
2. Conflictele de competență
Conflictele de competenţă sunt situaţiile în care două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente sau necompetente să soluţioneze o cauză civilă concretă.
Conflictele de competență pot fi:
a. pozitive, atunci când două sau mai multe instanţe se consideră, concomitent sau succesiv, competente să judece aceeaşi pricină;
b. negative, atunci când două sau mai multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze aceeaşi pricină.
Conflictele de competență apar doar în prezenţa următoarelor condiţii:
a. două sau mai multe instanţe să fie sesizate, simultan sau succesiv, cu aceeaşi cauză;
b. litigiul să fie pendinte în faţa instanţelor sesizate;
c. părţile să fi invocat, în faţa instanţelor sesizate, după caz, excepţia de litispendenţă sau pe aceea de necompetenţă;
d. prin soluţionarea excepţiilor de litispendenţă sau necompetenţă instanţele să se fi declarat deopotrivă competente (sau necompetente) să soluţioneze acea cauză;
e. hotărârea de declinare să fi rămas definitivă (în cazul conflictului negativ de competenţă);
f. cel puţin una dintre instanţele sesizate să aibă căderea de a judeca acel litigiu (în cazul conflictului negativ de competenţă).
Conflictele de competență generează efecte negative asupra operei de administrare a justiţiei, fie prin posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, fie prin întreruperea judecăţii. Pentru înlăturarea unor asemenea consecinţe, legea a reglementat o procedură de rezolvare a conflictelor de competență, astfel: competenţa de soluţionare a conflictelor de competență revine instanţei imediat superioare în grad şi comune tuturor instanţelor în conflict.
Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
Instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul de competență dispune, printr-o încheiere, suspendarea oricărei alte proceduri şi înaintează dosarul organului în drept a statua asupra conflictului; sesizarea instanţei în drept să hotărască asupra conflictelor de competență constituie un atribut exclusiv al organului judiciar în faţa căruia s-a ivit conflictul, iar nu al părţilor.
Conflictele de competență se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.
Prin hotărârea pronunţată (numită şi regulator de competenţă) se desemnează instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională care are capacitatea de a soluţiona cauza civilă respectivă.
Hotărârea (regulatorul de competență) devine obligatorie pentru instanţa desemnată să soluţioneze litigiul.
Conflictele de competență se pot ivi şi între instanţele judecătoreşti, pe de o parte, şi alte organe cu activitate jurisdicţională, pe de altă parte; un asemenea conflict se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei aflate în conflict.
