Contestația la executare. Instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare când sunt mai mulți debitori, este judecătoria care a încuviințat executarea silită
Conform Deciziei nr. 20/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) și publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, în procesele civile, instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, este judecătoria care a încuviințat executarea silită a respectivului titlu executoriu, cu excepția cazurilor în care legea dispune în mod expres altfel.
Conform Deciziei, “[î]n interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din Codul de procedură civilă, instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”
Decizia clarifică astfel ce se întâmplă când creditorul solicită încuviințarea executării silite la sediul unuia dintre debitori, iar un alt debitor formulează contestație la executare la sediul sau domiciliul său.
Decizia ICCJ vine în urma formulării unui RIL, pe fondul constatării existenței unei practici neunitare privind competența teritorială de soluționare a contestațiilor la executare formulate de unul dintre debitorii care figurează în titlul executoriu.
În acest sens, au fost constatate, în ultimii doi ani, multe situații în care apar, în mod frecvent, loturi de dosare în care se încuviințează executarea silită, la cererea creditorilor, la o anumită instanță, pentru ca, ulterior, contestația la executare să se formuleze, de către unul dintre debitori, la instanța de la domiciliul său.
Unul dintre argumentele menționate în sesizarea RIL, care a condus la pronunțarea Deciziei ICCJ amintite, este acela că “în situația în care există mai mulți debitori cu sedii diferite și fiecare dintre aceștia ar formula contestație la executare la sediul său, atunci nu ar mai putea exista o singură instanță de executare.”
Printre altele, spune Curtea, nu există două instanțe de executare în cadrul aceleiași executări silite, iar atunci când legiuitorul a dorit să confere și altei instanțe competența de a soluționa o contestație la executare a indicat în mod expres acest lucru.
„(…) un argument suplimentar îl reprezintă faptul că se elimină riscul de a se ajunge în situația în care, cu privire la același raport juridic, să fie pronunțate soluții contrare de către instanțe diferite. Astfel, dacă unul dintre debitori formulează contestație la executare înregistrată pe rolul instanței care a încuviințat executarea silită, iar codebitorul din titlul executoriu înregistrează contestația pe rolul unei alte instanțe, în considerarea faptului că la data sesizării organului de executare avea domiciliul sau, după caz, sediul în circumscripția acestei din urmă judecătorii, se poate ajunge la ipoteza în care cele două instanțe să pronunțe hotărâri diferite referitor la același aspect: o instanță poate să rețină, de exemplu, că este întrunit caracterul cert al creanței, în timp ce o altă instanță să considere că aceeași creanță nu întrunește acest caracter, ceea ce nu este de dorit.
În consecință, atât timp cât a fost încuviințată executarea silită de către o anumită instanță de judecată, aceasta din urmă devine instanță competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, motivează ICCJ.
