Conținutul juridic al dreptului de proprietate privată

1. Elementul substanțial și elementul procesual din conținutul juridic al dreptului de proprietate privată.

Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și dezmembrăminte, după caz.

Noul Cod civil menționează în mod expres prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției ce intră în alcătuirea elementului material al conținutului juridic al dreptului de proprietate.

Ca orice drept subiectiv civil, dreptul de proprietate are și un element procesual – dreptul material la acțiune  – concretizat în principal prin dreptul de a exercita acțiunea în revendicare ca mod specific de apărare a modului de proprietate.

            Atributele juridice ale dreptului de proprietate sunt:

                        a. posesia;

                        b. folosința;

                        c. dispoziția.

            Dreptul de proprietate este un drept total.

            Prerogativele clasice ale dreptului de proprietate, cunoscute încă din dreptul roman, sunt:

                        a. dreptul de a poseda bunul (ius possidendi);

                        b. dreptul de a-l folosi, care presupune folosința pentru sine (ius utendi);

                        c. dreptul de dispoziție, materială și juridică (ius abutendi).

• Posesia (ius possidendi).

Este o stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt asupra acestuia, care dă posesorului putinţa de a se comporta ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului de proprietate (sau al altui drept real) asupra acelui lucru.

Pentru existenţa posesiei, se cer cumulativ două elemente:

a. un element material (corpus) care presupune contactul cu lucrul, ce poate fi concretizat în orice fel de acte materiale (de ex. deţinerea lucrului, folosirea lui, culegerea fructelor acestuia etc.) sau în unele acte juridice (de ex. un act de înstrăinare, grevare etc.);

b. un element psihologic, intelectual (animus), constând în intenţia sau voinţa celui ce stăpâneşte în fapt bunul, de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar ori ca titular al altui drept real.

Posesia, ca atribut ori prerogativă a dreptului de proprietate ce intră în conţinutul acestuia, reprezintă aproprierea, însuşirea şi stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului analizat de către titularul său, acesta având reprezentarea psihologică, intelectuală a împrejurării că el are calitatea de proprietar.

Dobândirea şi prefigurarea calităţii de proprietar pot avea temeiuri juridice dintre cele mai diverse, toate însă trebuind a fi în măsură să confere în mod valabil această calitate: constituirea, fabricarea, confecţionarea bunului, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin încheierea de acte juridice perfect valabile: contractul de vânzare, contractul de donaţie etc., dobândirea bunului pe care succesorală etc.

Posesia reprezintă o stare de fapt constând în stăpânirea unui bun, cu intenţia de a apărea ca proprietar al bunului.

Dar posesorul nu este prin definiţie proprietar, el nu are dreptul de proprietate asupra bunului, ci îl deţine ca şi cum ar fi proprietar.

Posesia, ca stare de fapt, nu se confundă cu proprietatea.

Posesia, ca stare de fapt, este distinctă de proprietate, ca stare de drept.

Şi proprietarul stăpâneşte bunul, are posesia lui, dar în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului.

Regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa și dispoziţia.

Pe conţinut, dreptul de proprietate conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia bunului care formează obiectul dreptului său.

• Folosința (ius utendi și ius fruendi).

Acest atribut presupune facultatea recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu. În legătură cu utilizarea bunurilor consumptibile, de regulă, uzul lor se confundă cu dreptul de a dispune de ele, pentru raţiuni care nu necesită explicaţii suplimentare; consumarea înseamnă dispariţia lor.

Dreptul proprietarului de a uza de bunul său implică şi latura negativă a acestei prerogative, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, în afara situaţiilor în care însăşi legea îl obligă să o facă. Astfel, art. 562 alin. (1) Cod civil prevede că dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz.

Uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce formează obiectul dreptului său. Din acest punct de vedere, atributul folosinţei bunului nu poate fi exercitat prin intermediul altei persoane.

Dimpotrivă, posesia, atât ca stare de fapt, cât şi ca stare de drept, poate fi exercitată corpore alieno; proprietarul care închiriază bunul rămâne titular al posesiei asupra acestuia, chiriaşul având calitatea de detentor precar.

Folosinţa bunului are şi un alt element, cunoscut sub denumirea de ius fruendi. Această prerogativă semnifică dreptul proprietarului de a-şi pune bunul în valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, adică fructele şi productele.

De altfel, art. 547 Cod civil arată că produsele bunurilor sunt fructele şi productele.

Spre exemplu, proprietarul culege recoltele produse de teren, închiriază bunul, împrumută o sumă de bani cu dobândă etc. În acelaşi timp, el are dreptul de a nu exploata în acest mod bunul, afară dacă legea nu îl obligă să o facă.

Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât şi acte juridice. Din acest punct de vedere, proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau productelor realizate de bun sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice: contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut etc.

• Dispoziția (ius abutendi); inalienabilitatea legală și voluntară

Dreptul de dispoziţie întregeşte conţinutul dreptului de proprietate şi constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere juridic.

Dreptul proprietarului de a dispune material şi juridic de bunul său reprezintă un atribut esenţial al dreptului de proprietate.

Dacă proprietarul poate transmite către un terţ atributele stăpânirii şi folosinţei bunului său, fie temporar, cum ar fi în situaţia închirierii bunului sau a constituirii unui drept de uzufruct, fie perpetuu, cum ar fi în situaţia constituirii unei servituţi, sau dacă transmiterea acestor atribute se concretizează chiar în constituirea, în favoarea unui terţ, a unui drept real de sine stătător, cum ar fi dreptul de uzufruct sau dreptul de servitute, niciodată proprietarul nu poate transmite atributul dispoziţiei bunului.

A transmite acest atribut semnifică însăşi transmisiunea dreptului de proprietate, titularul dreptului de proprietate şi, implicit, al atributului dispoziţiei va fi noul dobânditor al bunului, aşa cum se găsea în patrimoniul celui de la care îl dobândeşte.

Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a-l înstrăina, de a-l transmite constituie un atribut esenţial al proprietăţii.

Inalienabilitatea, care e neapărat vremelnică şi neapărat relativă, adică cu privire la raporturile dintre anumite persoane sau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce înseamnă că facultatea de a înstrăina este de ordine publică, libera circulaţie a bunurilor fiind în relaţie directă cu interesele economiei obşteşti.