Uzucapiunea
Astfel cum am mai arătat într-un articol anterior și, având în vedere numeroasele întrebări pe care le-am primit de-a lungul timpului cu privire la această formă de obținere a dreptului de proprietate, revin cu explicații, astfel:
Uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale prin posedarea neîntreruptă a unui lucru în intervalul de timp prevăzut de lege.
Ea reprezintă singura dovadă absolută a dreptului de proprietate și se întemeiază pe următoarele motive:
1. de regulă, posesia corespunde dreptului de proprietate, dar dovada acestui drept este dificilă, dificultate ce dispare în cazul în care acest drept a fost dobândit ca urmare a exercitării posesiei pe întreaga durată de timp prevăzută de lege;
2. certitudinea situaţiilor şi a raporturilor juridice necesită recunoaşterea de efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate create prin posesia prelungită în timp;
3. constituie o sancţiune împotriva vechiului proprietar care, manifestând lipsă de diligenţă, a lăsat un timp îndelungat bunul său în mâna altei persoane. Pe această cale nu pot fi dobândite bunurile inalienabile.
Uzucapiunea presupune în mod necesar o posesie utilă; detenţia precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate. Deci, trebuie făcută dovada în fața instanței cu privire la posesia neîntreruptă pe toată perioada uzucapiunii, probă care se poate face prin martori sau/și prin înscrisuri.
Astfel, uzucapiunea poate fi de 30 de ani sau, după caz, de 10-20 de ani când posesia a fost de bună-credinţă şi s-a întemeiat pe un just titlu.
În primul caz (uzucapiunea de 30 de ani), cel care o invocă trebuie să dovedească că a posedat lucrul în timpul prevăzut de lege şi că posesia lui a fost utilă; regularitatea posesiei este prezumată de lege.
În cel de-al doilea caz, termenul de 10 ani priveşte situaţia când adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului unde se află şi imobilul, iar termenul de 20 de ani priveşte situaţia în care acesta locuieşte în afara circumscripţiei respective; se cer două condiţii cumulative, anume: ca posesia să se întemeieze pe un just titlu şi să fie de bună-credinţă.
Cele două feluri ale uzucapiunii sunt reglementate de Codul civil de la 1864 în art. 1890 – uzucapiunea de 30 de ani și în art. 1895 – uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, numită şi uzucapiunea prescurtată.
Procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă este aplicabilă numai uzucapiunilor guvernate de Codul civil 2009.
Astfel, în cazul în care posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, iar acţiunea este introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă.
Dovada dobândirii de către posesor a dreptului exercitat asupra imobilului în cauză are loc nu de la data împlinirii termenului de prescripţie, nici de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, ci retroactiv, din ziua începerii cursului prescripţiei achizitive, altfel spus, din momentul intrării efective în posesia bunului (de la data încheierii chitanței de mână – când aceasta există).
