Codul civil: Acceptarea moștenirii
Acceptarea moștenirii constă în actul sau faptul juridic unilateral săvârșit de un succesibil prin care își consolidează necondiționat calitatea de moștenitor, definitivând transmisiunea succesorală care a operat la data deschiderii moștenirii.
Prin acceptarea moștenirii, succesibilul nu dobândește niciun drept, ci consolidează numai dobândirea care s-a produs de plin drept (ope legis) de la data deschiderii moștenirii și pierde posibilitatea de a renunța la ea.
Acceptarea moștenirii poate fi de două feluri:
- acceptarea voluntară – ce rezultă din manifestarea expresă sau tacită de voință a succesibilului;
- acceptarea forțată – prevăzută de lege ca sancțiune pentru săvârșirea unor fapte voluntare de către succesibil.
I. Acceptarea voluntară
a. Acceptarea voluntară expresă
Conform art. 1108 alin. 2 Cod civil, „Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.”
Rezultă că acceptarea voluntară expresă trebuie să îndeplinească două condiții:
– voința succesibilului de a accepta expres moștenirea trebuie să fie manifestată în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată;
– pentru ca înscrisul să valoreze acceptare expresă, din conținutul lui trebuie să rezulte că succesibilul și-a însușit în mod neechivoc calitatea de moștenitor.
În situația în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declarația de acceptare se va înscrie în RNNEOS, în format electronic, potrivit legii.
Înscrisul constatator al acceptării pure și simple nu trebuie să fie redactat cu respectarea unor formule sacramentale și speciale.
Acceptarea expresă poate îmbrăca și forma unor acte adresate instanței pentru rezolvarea unor probleme în legătură cu moștenirea în cauză sau a unei cereri adresate unui birou notarial ori forma unei declarații date la consiliul local prin care se indică compunerea masei succesorale și calitatea de moștenitor, în vederea depunerii înscrisului la biroul notarial competent pentru dezbaterea succesiunii.
Înscrisul trebuie să fie redactat cu respectarea regulilor de capacitate și în termenul de opțiune succesorală.
Acceptarea expresă a succesiunii poate fi făcută și prin reprezentant (respectiv cu încuviințarea lui și a instanței de tutelă), inclusiv printr-un mandatar împuternicit, în formă scrisă. Mandatarul astfel împuternicit trebuie să accepte în scris succesiunea în cadrul termenului de opțiune și înainte de încetarea efectelor mandatului. În caz de deces al mandantului, mandatarul poate accepta moștenirea, întrucât întârzierea ar putea provoca pagube moștenitorului succesibilului-mandant.
b. Acceptarea voluntară tacită
Conform art. 1108 alin. 3 Cod civil, „Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor.”
Rezultă că acceptarea voluntară tacită trebuie să îndeplinească două condiții:
- voința succesibilului de a accepta moștenirea;
- conduita lui (actele sau faptele săvârșite) din care să rezulte indirect intenția de a accepta moștenirea.
Acceptarea tacită poate fi făcută și prin reprezentant, inclusiv printr-un mandatar convențional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moștenirii.
Acceptarea tacită poate fi făcută și printr-un gestionar de afaceri, dacă succesibilul ratifică în termenul de opțiune gestiunea, prefăcând-o într-un mandat.
Întrucât legea nu distinge, acceptarea poate fi tacită nu numai în cazul moștenirii legale, dar și în cazul celei testamentare. Este însă necesar ca legatarul să acționeze invocând această calitate, aducând la cunoștința celor interesați testamentul din care rezultă vocația lor la moștenire.
Actele de acceptare tacită pot fi făcute nu numai de legatarul universal sau cu titlu universal, cât și de legatarul cu titlu particular. Dacă legatul cu titlu particular este cu sarcină, din momentul acceptării sale tacite legatarul este obligat să execute sarcina.
Actele cu valoare de acceptare tacită, conform art. 1110 Cod civil:
A. actele de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii atrag acceptarea tacită a acesteia;
B. actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii;
C. actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor.
În consecință, în privința majorității actelor, revine instanțelor judecătorești sarcina de a aprecia, în concret, de la caz la caz, dacă actul săvârșit de succesibil, în această calitate, reprezintă sau nu o acceptare tacită a moștenirii.
A. Actele de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii atrag acceptarea tacită a acesteia, conform art. 1110 alin. 1 Cod civil, astfel:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;
c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comostenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
Înstrăinarea are ca obiect emolumentul succesiunii, fie dreptul asupra universalității, fie cota parte indiviză asupra universalității; înstrăinarea nu poate avea ca obiect titlul de moștenitor (inclusiv dreptul de opțiune), deoarece legiuitorul socotește că titlul de moștenitor și facultatea de a opta constituie bunuri intransmisibile prin acte între vii.
Renunțarea cu titlu oneros constituie întotdeauna act de acceptare tacită, iar renunțarea cu titlu gratuit – numai dacă se face în favoarea unuia sau unor moștenitori determinați.
Asemenea acte de renunțare, denumite renunțare in favorem, constituie, în realitate, acte de acceptare a moștenirii însoțite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale, succesibilul putând transmite drepturile sale succesorale către unul sau mai mulți moștenitori determinați, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, pentru că, în prealabil, și-a consolidat titlul de moștenitor prin acceptare.
Numai renunțarea pură și simplă, numită pur abdicativă, care este impersonală și cu titlu gratuit, constituie un veritabil act de renunțare la moștenire și urmează a fi luată în considerare ca declarație de renunțare la succesiune.
B. Actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii, conform art. 1110 alin. 2 Cod civil, astfel:
Încheierea actelor de dispoziție, indiferent de valoarea obiectului actului juridic și de natura lui (vânzare, donație, etc.), presupune intenția neechivocă a succesibilului de a accepta moștenirea.
Actele de dispoziție având ca obiect bunurile succesorale singulare (acte de înstrăinare cu titlu oneros – vânzare, schimb, întreținere, etc, sau cu titlu gratuit – donație, acte de constituire a unor drepturi reale asupra bunurilor din succesiune – ipotecă, gaj, uzufruct, etc, renunțarea la un drept, etc.), constituie acte de acceptare tacită.
Dacă succesibilul dispune de un bun cu convingerea că face parte din moștenire, deși în realitate este bunul altuia, fiind deținut de către defunct cu titlu precar (comodat, locațiune, etc.), actul va constitui o acceptare tacită a succesiunii.
Conform art. 1108 alin. 3 Cod civil, „Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor.”
Constituie acte de acceptare tacită a moștenirii promovarea de către succesibil a unor acțiuni în justiție ce presupun indirect, dar neîndoielnic, însușirea calității de moștenitor, cum ar fi: cererea de partaj al bunurilor succesorale, de raport al donațiilor sau de reducțiune a liberalităților excesive, cererea de anulare a testamentului, etc. Tot astfel, potrivit art. 959 alin. 2 Cod civil, „Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.”
Intentarea unei acțiuni succesorale valorează acceptare chiar dacă va fi respinsă, anulată ca netimbrată, va fi urmată de renunțare, etc.
Poate constitui act de acceptare tacită a moștenirii și participarea la proces a succesibilului în calitate de pârât, dacă, din atitudinea adoptată de el, rezultă însușirea calității de moștenitor.
În toate cazurile, instanța trebuie să aprecieze dacă participarea la proces a succesibilului poate fi interpretată drept acceptare a moștenirii.
În general, pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moștenirii: intrarea în posesiunea (preluarea ori deținerea) și folosința bunurilor succesorale care, prin natura, numărul și valoarea lor, exclud ideea unor amintiri de familie; faptul mutării succesibilului în casa moștenită; demolarea unor construcții; efectuarea de lucrări ce nu comportă urgență; edificarea pe terenul și în gospodăria defunctului a unor construcții, etc. Asemenea acte implică acceptarea moștenirii deoarece succesibilul se comportă ca un proprietar.
Reprezintă acte de administrare definitivă și atrag acceptarea tacită a moștenirii și: încasarea unor creanțe de la debitorii succesiunii (care nu reprezintă venituri curente); încheierea între succesibili a unei convenții cu privire la administrarea bunurilor succesorale; efectuarea de cheltuieli utile sau voluptorii; locațiunea bunurilor succesorale; plata datoriilor mai însemnate ale defunctului; plata impozitelor (pe clădiri, terenuri, autovehicule, etc).
C. Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor, conform art. 1110 alin. 3 Cod civil.
Conform art. 1110 alin. 4 Cod civil, „Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii,” astfel: actele de întrerupere a prescripției ce curge împotriva moștenirii; efectuarea formelor de publicitate imobiliară; perceperea fructelor și veniturilor curente; contractarea de reparații urgente la bunurile moștenirii; cererea de inventariere a bunurilor succesorale, etc.
Nu semnifică acceptare tacită a moștenirii: plata cheltuielilor de înmormântare și a datoriilor rezultând din ultima boală a defunctului; intentarea acțiunii posesorii sau pentru evacuarea locatarului, etc.
Conform art. 1111 Cod civil, „Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială.”
II. Acceptarea forțată a moștenirii – prevăzută de lege ca sancțiune pentru săvârșirea unor fapte voluntare de către succesibil .
Potrivit art. 1119 alin. 1 Cod civil, „Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.”
Acceptarea forțată a moștenirii este impusă de lege.
Ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se analizează ca variantă de acceptare tacită a moștenirii, ci ca fapte juridice ilicite, deci delicte civile. Iar sancțiunea, constând în efectele speciale care se produc în urma săvârșirii acestor fapte, reprezintă pedeapsă civilă.
Pentru a fi în prezența acceptării forțate a moștenirii, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
a. elementul obiectiv, conform art. 1119 Cod civil, ce constă în sustragerea ori ascunderea bunurilor din patrimoniul succesoral sau ascunderea unei donaţii supusă raportului ori reducţiunii de către succesibil, singur sau în participație cu altul (comoștenitor sau terț).
– fapte comisive: ascunderea materială a unor bunuri ce au existat în patrimoniul succesoral; confecționarea și prezentarea unui testament falsificat sau a unui înscris doveditor al unei creanțe nereale către succesiune, etc.
– fapte omisive – omisiunea de a trece anumite bunuri în inventar; nedeclararea unei donații, raportabile sau neraportabile, dar supusă reducțiunii în favoarea moștenitorilor rezervatari; nedeclararea unei datorii către moștenire, etc.
Dosirea poate fi exercitată și asupra imobilelor.
Fapta ilicită poate fi săvârșită și înainte și după deschiderea moștenirii, chiar cu complicitatea defunctului, așa cum se întâmplă în cazul donației în favoarea unuia dintre moștenitori, deghizată sub aparența unei vânzări pentru a se sustrage reducțiunii.
Sustragerea sau ascunderea presupun clandestinitatea.
b. elementul subiectiv – reprezintă reaua-credință, adică intenția frauduloasă a moștenitorului, fraudă destinată a înlătura aplicarea între moștenitori a regulilor devoluțiunii succesorale legale sau testamentare, a principiului egalității prin ruperea echilibrului dintre moștenitorii legali.
Frauda succesorală poate consta și în intenția de a păgubi creditorii succesiunii prin diminuarea sau ascunderea unei părți din activul succesoral; în acest caz se va aplica numai pedeapsa decăderii din dreptul de a renunța la moștenire.
Frauda succesorală trebuie să fie intenționată, dolosivă, săvârșită cu rea-credință.
Simpla omisiune de a declara unele bunuri succesorale sau nedeclararea unor bunuri din eroare nu atrage aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.
Buna-credință se prezumă, astfel că intenția frauduloasă trebuie să fie dovedită de comoștenitorul sau creditorul interesat.
c. autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de succesibil cu vocație concretă la moștenire, fie ca moștenitor legal, fie ca legatar universal sau cu titlu universal.
Legatarul cu titlu particular nu intră sub incidența art. 1119 Cod civil, neputându-i-se aplica acestuia pedeapsa acceptării forțate a moștenirii.
Întrucât sustragerea sau ascunderea constituie delicte civile, dispozițiile art. 1119 Cod civil devin aplicabile, fapta fiind imputabilă numai dacă autorul faptei ilicite a avut capacitate delictuală (nu capacitate de exercițiu) în momentul săvârșirii ei, deci a lucrat cu discernământ.
Potrivit art. 1366 Cod civil, „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.”
Rezultă că și în cazul minorului sau al persoanei puse sub interdicție, dacă a săvârșit delictul civil cu discernământ, acceptarea va fi forțată.
Dacă fapta ilicită a fost săvârșită prin participarea mai multor moștenitori universali sau cu titlu universal pentru a-i frauda pe ceilalți moștenitori sau creditori, consecințele vor fi suportate de toți, iar pentru restituirea către succesiune a bunurilor sustrase sau ascunse vor răspunde delictual, deci solidar.
Acceptarea moștenirii consolidează transmisiunea moștenirii realizată de plin drept la data decesului, fără deosebire după cum acceptarea este voluntară (expresă sau tacită) ori forțată, este chemată de succesibilul chemat în primul rând la moștenire sau de către succesibilul subsecvent, ori este exprimată în mod direct sau ca urmare a revocării renunțării potrivit art. 1123 Cod civil.
În toate cazurile, ca urmare a acceptării, transmisiunea moștenirii – care a operat cu titlu ope legis din momentul deschiderii moștenirii – se consolidează, devenind definitivă, indiferent de momentul în care se produce acceptarea (în cadrul termenului de opțiune succesorală) și se produce retroactiv, începând cu data deschiderii succesiunii.
Prin efectul acceptării se stinge definitiv dreptul de opțiune al succesibilului; el decade din dreptul de a renunța la succesiune.
Conform art. 1114 alin. 2 Cod civil, în privința suportării datoriilor și sarcinilor, „Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia.”
În privința legatarului cu titlu particular, acesta nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii. Prin excepție, potrivit art. 1114 alin. 3 Cod civil, „Legatarul cu titlu particular răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii.”
În cazul înstrăinării bunurilor moștenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogației pot fi afectate stingerii datoriilor și sarcinilor moștenirii.
Efecte speciale în cazul acceptării forțate a moștenirii, pentru săvârșirea faptei ilicite de sustragere sau ascundere a bunurilor succesorale, legea prevăzând drept pedeapsă civilă, următoarele:
a. decăderea din dreptul de opțiune succesorală – succesibilul este decăzut din dreptul de a renunța la moștenire; dacă a optat anterior în acest sens, decade din renunțarea la moștenire, dacă renunțarea nu a devenit irevocabilă prin acceptarea moștenirii de către alți moștenitori, el fiind socotit că a acceptat moștenirea;
b. decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Succesibilul vinovat, cu toată că păstrează calitatea de moștenitor, nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse. Aceste bunuri vor fi dobândite de către comoștenitorul succesibilului vinovat, respectiv de comoștenitorii săi, potrivit cotelor lor succesorale.
c. obligația succesibilului de a raporta ori de a reduce donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.
d. suportarea pasivului succesoral – succesibilul vinovat va fi ținut să plătească datoriile și sarcinile moștenirii, proporțional cu cota sa din moștenire care i se cuvine potrivit vocației succesorale, inclusiv cu bunurile sale proprii.
