Rezoluțiunea contractului în reglementarea Codului civil

Rezoluţiunea reprezintă o cauză de desfiinţare a contractului şi o cauză de încetare a contractului.

Întrucât nu poate fi asociată decât cu executarea, rezoluţiunea reprezintă o cauză de încetare a contractului asociată chestiunii executării.

Rezoluţiunea este un remediu oferit creditorului în caz de neexecutare – este cel mai incisiv dintre cele existente deoarece duce la încetarea contractului cu efecte retroactive.

Creditorul obligaţiei neexecutate are un drept de opţiune între mai multe remedii posibile. Conform art. 1516 Cod civil, creditorul are dreptul de a opta între a solicita executarea în natură, în mod exact şi la termen a obligaţiei, iar în cazul în care debitorul refuză să-şi execute obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să opteze între executarea silită (în natură) a obligaţiei, rezoluţiunea, rezilierea contractului sau reducerea prestaţiei sau să utilizeze „orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.

Domeniul predilect al rezoluţiunii este dat de contractele sinalagmatice (fără a distinge după tipul acestora). Prin excepţie, noua reglementare cuprinde o serie de derogări de la regimul juridic general al rezoluţiunii, astfel:

a. în primul rând, este vorba despre excepţiile generate de specificitatea fiecărui contract, cum sunt: specificităţile rezoluţiunii vânzării pentru neplata preţului sau pentru vicii ascunse, sau ale vânzării bunurilor mobile; specificităţile derogatorii în cazul rezoluţiunii pentru excedent sau pentru minusuri cu privire la imobile; precizări în cazul rezilierii contractului de locaţiune, etc.

b. în al doilea rând, Codul civil instituie o serie de excepţii propriu-zise de la regimul general al rezoluţiunii contractului, cum sunt:

– în privinţa rezoluţiunii contractului de întreţinere, în ipoteza în care „comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri” sau când debitorul nu îşi execută în mod culpabil obligaţia de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţa de judecată;

– imposibilitatea invocării rezoluţiunii în cazul jocului şi pariului. Conform art. 2264 Cod civil, obligaţiile născute din jocuri şi pariuri (sau cum sunt încă astăzi numite „contracte de joc şi prinsoare”) nu sunt înzestrate cu sancţiune juridică”. Ceea ce presupune că nu se poate reclama în justiţie executarea lor. Conform art. 2266 noul Cod Civil, jocurile şi pariurile dau loc la acţiune în justiţie numai când au fost permise de autoritatea competentă.

Odată ce creditorul a ales să invoce rezoluţiunea, el poate opta între două tipuri de rezoluţiune:

1. rezoluţiunea judiciară;
2. rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară.

Conform art. 1550 alin. (1) Cod civil, „Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de partea îndreptăţită.”

Codul civil cunoaşte şi rezoluţiunea legală „de drept”, prevăzută expres de art. 1550 alin. (2) conform căruia, „în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept”.

Aceluiaşi creditor îi este deschisă în mod suplimentar şi o opţiune limitată între rezoluţiunea totală şi rezoluţiunea parţială a contractului, astfel cum se deduce din conţinutul art. 1549 alin. (2) Cod Civil, conform căruia „rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.”

Rezoluţiunea unilaterală presupune posibilitatea creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, fără a apela la foruri judiciare sau la orice autoritate exterioară propriei voinţe, în manieră unilaterală şi extrajudiciară. Este vorba de o rezoluţiune extrajudiciară. Rolul potenţial al instanţei de judecată este acela de a controla a posteriori corectitudinea invocării rezoluţiunii.

Utilizarea acestei maniere de desfiinţare a contractului, presupune un risc semnificativ pentru cel care o invocă. Creditorul, invocând acest tip de rezoluţiune, îşi asumă o răspundere semnificativă. Dacă în ipoteza rezoluţiunii judiciare apreciată de instanţă ca fiind nefondată, creditorul nu riscă decât cheltuieli de judecată şi eventuale daune-interese generate de tulburările contractuale rezultate din invocarea nefondată a rezoluţiunii, în ipoteza celei unilaterale, creditorul riscă mai mult. În primul rând, instanţa poate aprecia că rezoluţiunea a fost invocată abuziv. În acest caz, trebuie considerat că actul unilateral de invocare a rezoluţiunii este nul şi că la data declarării rezoluţiunii aveam de a face cu un contract în vigoare. De unde rezultă o „re-repunere” a părţilor în situaţia anterioară (adică în situaţia unei executări în curs dacă aceasta mai este posibilă şi de interes pentru cealaltă parte). O asemenea ipoteză, poate genera consecinţe patrimoniale nefavorabile pentru creditorul abuziv. De aceea, rezoluţiunea unilaterală reprezintă un remediu care trebuie utilizat de un creditor responsabil, adică sigur de dreptatea sa.

Conform art. 1551 alin. (1) Cod civil, „Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate.”

Conform art. 1549 alin. (2), Cod civil „De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială”. În cazul contractului plurilateral, neexecutarea esenţială atrage rezoluţiunea totală a contractului.

Conform art. 1551 alin. (1) Cod civil, „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.” Legiuitorul ridică la rangul de neexecutare suficient de importantă neexecutarea minoră repetată într-un contract cu executare succesivă. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă”.

Cerinţe referitoare la neexecutarea contractuală pentru a putea fi invocată rezoluţiunea:

a. neexecutarea trebuie să privească o obligaţie contractuală sau o obligaţie izvorâtă dintr-un contract pentru care legea permite rezoluţiunea;

b. neexecutarea trebuie să fie suficient de gravă. Neexecutarea poate fi totală sau poate fi parţială. Nu are relevanţă dacă neexecutarea priveşte o obligaţie principală sau accesorie, importantă este consecinţa lipsirii sau nu de interes a creditorului în menţinerea contractului.

Dacă neexecutarea obligaţiilor nu este suficient de însemnată pentru a se putea invoca rezoluţiunea totală a contractului, creditorul, deşi nu are dreptul să invoce rezoluţiunea, va avea dreptul la reducerea proporţională a prestaţiilor, cu condiţia ca aceasta să fie posibilă. Dacă nici reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, atunci creditorul va avea dreptul doar la daune-interese.

Pronunţarea rezoluţiunii de către instanţă sau declararea unilaterală a acesteia, are ca efect desfiinţarea temeiului juridic care leagă părţile, respectiv a contractului. O asemenea desfiinţare, va avea ca efect naşterea obligaţiilor reciproce de restituire a prestaţiilor executate. Dacă însă acestea nu au fost executate, lipsirea de suport a lor are drept consecinţă faptul că ele nu mai trebuie executate. În ipoteza în care prestaţiile au fost deja executate, sau parţial executate, se pune problema restituirii lor – regula aplicabilă este restitutio in integrum.

Regula fundamentală este aceea că restituirea prestaţiilor se va face în natură. Potrivit art. 1639 Cod civil „restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.” Regula cunoaşte nuanţări şi excepţii:

a. în ipoteza în care restituirea în natură nu mai este posibilă din cauza „imposibilităţii sau a unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent”;

b. la restituirea în natură a prestaţiilor se va ţine seama de „momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”;

c. atunci când debitorul se află în imposibilitate de a restitui prestaţiile în natură sau este împiedicat de un impediment serios sau este vorba de prestaţii constând în servicii deja efectuate, restituirea se va face prin echivalent, adică în bani;

d. în cazul restituirii prestaţiilor de către incapabili, aceștia vor restitui prestaţiile doar în limita îmbogăţirii lor, apreciată la data cererii de restituire. Prin excepţie, persoana incapabilă „poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă”;

e. cumulul restituirii cu executarea prin echivalent. Restituirea în natură sau prin echivalent poate fi dublată de o cerere de despăgubiri – daune-interese, în măsura în care creditorului obligaţiei contractuale neexecutate i-a fost cauzat un prejudiciu.